Ediția 2026
Locul 1
Dl Rus Octavian
Pseudonim: Los Bordes
Oraș: Florești (Cluj)
Poema para no olvidar el árbol de caucho
Juan Felipe Robledo
Las hormigas que conocen bien la sombra
no tienen ningún motivo de vergüenza,
no hay sitio que no conozcan
ni dicha que no las llene en las mañanas frescas de la costa.
Los mangos que reposan en los senderos recorridos por su
[impudicia
son hoy ruinas de castillos, lejanos bastiones para dejar de
[lado y no lanzarse a conquistar.
Los cruzados jamás vendrían a esta tierra, los corceles no
[piafaron en ella bajo largos mediodías.
Son sus rutas poblados conciertos que cantan la espesura,
[tiempo callado que no dice vaguedades o intensifica los acentos
[que viven sobre sus cabezas.
Dioses que atravesaron el océano viven en esta tierra desde
[hace varios siglos
y los que habitan bajo el árbol no se han enterado
o si lo supieron un día no les importó.
No hay bajo el árbol de caucho plegarias, no hay consuelo,
todo es vida de esplendor para el olvido.
Y las hojas se mueven, el tiempo es eterno en los bordes,
los perros se persiguen desde siempre entre la arena,
festejan los loros y las guacamayas en el cielo delgado que
[abraza al árbol,
el día pasa con fuegos lejanos y la piedra canta para sí.
Poem ca să nu fie uitat arborele de cauciuc
Traducere
Furnicile care cunosc bine umbra
nu au motiv să se rușineze,
nu există loc pe care să nu-l cunoască,
nici bucurie care să le fie srăină în dimineţile răcoroase de pe coastă.
Arborii de mango, care tronează deasupra cărărilor străbătute
de neruşinarea lor,
sunt azi ruine de castele, bastioane îndepărtate ce trebuie lăsate deoparte,
nu cucerite.
Cruciaţii nu ar veni niciodată pe acest pământ,
caii de luptă n-au tropotit pe el în amiezi lungi.
Potecile sale sunt concerte pline de viață care cântă desișul,
timp tăcut care nu spune vorbe goale şi doar intensifică accentele
care trăiesc peste capetelor lor.
Zei care au traversat oceanul trăiesc pe acest pământ
de câteva secole,
iar cei care locuiesc sub copac nu au băgat niciodată de seamă,
sau, dacă au știut cândva, nu le-a păsat.
Sub arborele de cauciuc nu există rugăciuni, nu există alinare;
totul este o viață de splendoare sortită uitării.
Iar frunzele se mișcă; timpul este etern la margini;
câinii s-au urmărit dintotdeauna prin nisip;
se bucură papagalul și ara pe cerul firav
ce îmbrățișează copacul;
ziua trece cu focuri îndepărtate şi piatra cântă pentru sine.
Profecía de las rosas (Fragmento)
Enrique Verástegui
No hay grandes naciones en el mundo moderno
que no surgieran como un pabellón de belleza en el alba elevándose
sobre sangre, carne quemada, huesos molidos,
y metralla. No hay un muchacho alocado sin el clavicordio
de su patria por quien combatir, o rasgarse
la carne furiosa mientras se arranca un fruto al verano
y uno va allí correteando contra la soledad
o la inhumanidad cuando la lluvia ha ido engredando
un pasto verde furioso en rocas primaverales.
Y todo lo que uno ha amado —su tierra como este cielo donde vuelan
mis ojos
y sus noches sublimes
como un incendio de lirios en lo alto de un cerro,
espléndida laguna encantada, huacas de barro y piedra donde
ramas de viñedos se extienden floreciendo hermosos como toda
bondad cuando uno sueña un verso
en lo hondo de un bosque de manzanos silvestres
y ya no posee sino lo que uno ha sido y será́ —tierra como
llamaradas de gladiolos anaranjados
con alondras cuyo corazón palpita en tus ojos
y yo he sentido entonces una fuerza que viene,
como el ayer, de un mañana liberado en mi mente donde sol
y luna se aliaban
y fuego y mar, esta terca belleza
de no haber podido aún resistirse a lo bello
ni a la bendición de amar un gran país que nació
a fuego y a sangre, Tahuantisuyu, Túpac Amaru,
guerra de la independencia como puños y hoces segando
el pescuezo de encomenderos inquisidores virreyes
y esto es lo que hemos amado
y ha perdurado en el centro de esta sangre que no es monumento
olvidado —con verjas,
ofrenda de flores pusilánimes— sino impulso
y magnificencia, historia: ríos de lava y horcas donde se
balancea ahora el fantasma
de quienes se autollamaron padres de la patria,
terratenientes, obispos simoníacos, banqueros que son leña
quemada,
azufre en la puerta de sus comercios cerrados
y allí donde lo que hoy es quietud, pasto de parque,
fue rabia y carne descoyuntada, sablazos,
hombres comiéndose una descarga de pólvora antes
de perderse esta dicha de ver a sus hijos posesionados
como alondras en una primavera arrogante.
Y no hay grandes naciones que no surgieran
tumultuosamente violentas, turbas o masas hambrientas sacudiendo la
madrugada de un libro de visionarios insomnes porque lo que hoy es esta
belleza en el cielo es el coraje
que pudo engendrarlo.
(Din volumul Taki Onqoy)
Profeția trandafirilor (Fragment)
Traducere
Nu există mari națiuni în lumea modernă
care să nu se fi ridicat ca un pavilion al frumuseții în zori, înălțându-se
deasupra sângelui, cărnii arse, oaselor măcinate
și șrapnelului. Nu există flăcău năvalnic fără clavicordul
patriei sale pentru care să lupte ori să-și sfâșie
carnea furioasă în timp ce smulge un fruct verii
și aleargă acolo să se împotrivească singurătății
ori neomeniei, când ploaia a îngroșat
iarba verde și năvalnică pe stânci de primăvară.
Și tot ceea ce omul a iubit: pământul său, asemenea acestui cer spre care zboară
ochii mei
și nopțile lui sublime
ca un incendiu de crini pe culmea unui deal,
splendidă lagună fermecată, huacas de lut și piatră unde
ramurile viței-de-vie se întind, înflorind frumos precum orice
formă de bunătate când visezi un vers
în adâncul unei păduri de meri sălbatici
și nu mai stăpânești decât ceea ce ai fost și vei fi – pământ
asemenea flăcărilor de gladiole portocalii,
cu ciocârlii a căror inimă pulsează în ochii tăi
și atunci am simțit o forță care vine,
ca ziua ieri, dintr-un mâine eliberat în mintea mea, unde soarele
și luna se aliau,
și focul, și marea, această încăpățânată splendoare
de a nu mă fi putut încă împotrivi frumosului,
nici binecuvântării de a iubi o țară mare ce s-a născut
prin foc și sânge: Tahuantinsuyu, Túpac Amaru,
războiul de independență ca pumni și seceri retezând
grumazul encomenderilor, al inchizitorilor, al viceregilor,
iar acesta este lucrul pe care l-am iubit
și care a dăinuit în miezul acestui sânge ce nu este un monument
uitat, cu grilaje,
ofrandă de flori timide, ci avânt
și măreție, istorie, râuri de lavă și spânzurători unde
se leagănă acum fantoma
celor care s-au autointitulat părinți ai patriei,
moșieri, episcopi simoniaci, bancheri ce sunt
lemn ars,
sulf la poarta prăvăliilor lor închise,
iar acolo unde e astăzi liniște, iarbă de parc,
a fost cândva furie și carne zdrobită, lovituri de sabie,
oameni înghițind o salvă de pulbere înainte
de a pierde această fericire de a-și vedea fiii înstăpâniți,
ca ciocârliile într-o primăvară trufașă.
Și nu există mari națiuni care să nu se fi ridicat
într-o violență tumultuoasă, gloate înfometate scuturând
zorii unei cărți scrise de vizionari fără somn, fiindcă ceea ce e astăzi această
frumusețe în cer
vine din curajul care a putut s-o zămislească.
Te morirás primero
Elsa López
Te morirás primero, ya lo sé.
No creas que me importa.
Me vestiré de gala,
con los tacones altos miraré las estrellas
y andaré por las plazas como si fuera fiesta.
Ya verás, cuando te mueras
irán nuestros amigos al entierro.
Habrán ramos, ofrendas,
un latido de pájaro golpeará las ventanas
y el altar se hará añicos durante el ofertorio.
Yo me pondré las gafas de no querer mirarte,
las de mirar el mar y verlo a mi manera.
Escucharé tus versos,
aquellos que escribiste antes de yo leerlos,
seguiré las estatuas
y me vendrá tu llanto y el amor que no tuve.
¿Te imaginas, amor?,
tú allí, muerto, tan solemne y tan quieto,
y yo un bullir de rosas en los bancos del fondo.
Yo, de rojo vestida, trenzas negras mi pelo
y las manos muy blancas acariciando espejos
por donde te has mirado.
Sin una sola lágrima.
Oculta por la pena que siempre fuera mía.
Pensando en tus caricias
y el júbilo perfecto de una siesta de sol
que nunca llegaría.
¿Te imaginas, amor?
Tus nietos, tus parientes,
y en el último asiento una hermosa muchacha
iluminado el arco de sus blancas axilas
por la luz de tus ojos.
Vendrán los oradores y hablarán de tu ingenio,
de tus muecas feroces,
de las horas amables en que ocupabas sitios,
lugares acordados.
Hablarán de tus gestos, de tu bufanda oscura,
del inconstante deleite de tu boca,
del mar que te ocupaba los momentos felices.
Llorarán los acólitos,
las vírgenes de plomo, los ángeles de cera…
Y nunca sabrá nadie que me he muerto contigo.
Vei muri primul
Traducere
Vei muri primul, știu asta.
Să nu crezi că îmi pasă.
Mă voi îmbrăca în straie de gală,
cu tocuri înalte voi privi stelele
și voi umbla prin piețe ca și cum ar fi sărbătoare.
Ai să vezi, când vei muri
vor merge prietenii noștri la înmormântare.
Vor fi buchete, ofrande,
o bătaie de pasăre va izbi ferestrele
și altarul se va face țăndări în timpul ofertoriului.
Îmi voi pune ochelarii de a nu dori să te privesc,
cei de privit marea și de-a o vedea în felul meu.
Îți voi asculta versurile,
acelea pe care le-ai scris înainte să le citesc,
voi urma statuile
și-mi mă va năpădi plânsul tău și iubirea pe care nu am avut-o.
Îți imaginezi, iubire?
tu acolo, mort, atât de solemn și nemișcat,
iar eu un clocot de trandafiri în băncile din spate.
Eu, îmbrăcată în roșu, cu părul în cosițe negre
și mâinile foarte albe mângâind oglinzi
prin care te-ai privit.
Fără nici o lacrimă.
Ascunsă de durerea care mereu a fost a mea.
Gândindu-mă la mângâierile tale
și la bucuria desăvârșită a unei sieste de soare,
care nu ar mai veni niciodată.
Îți imaginezi, iubire?
nepoții tăi, rudele tale,
și in ultimul rând, o fată frumoasă,
luminată de arcul axilelor ei albe,
de lumina ochilor tăi.
Vor veni oratorii și vor vorbi despre spiritul tău,
despre grimasele tale feroce,
despre orele tihnite în care ocupai locuri,
locuri bine stabilite.
Vor vorbi despre gesturile tale, despre eșarfa ta întunecată,
despre nestatornica desfătare a gurii tale,
despre marea care-ți ocupa clipele fericite.
Vor plânge acoliții,
fecioarele de plumb, îngerii de ceară…
Și nimeni nu va ști vreodată că am murit împreună cu tine.
Pluma y espejo
Eduardo Chirinos
No entiendo por qué elegí esas palabras.
Ninguna seduce, ninguna arrulla, ninguna
me deja dormir por las noches. Pluma agita
sus dos sílabas en mi oreja izquierda. No
es amor no es cosquilleo, tampoco es caricia.
Es un silbato para perros. Al oírlo atravieso
praderas sin detenerme a mirar el paisaje,
a olisquear flores. Yo me arrodillo a sus pies
y agacho la cabeza. Eres único, dice. Y me
revuelve el pelo como hacen las maestras
con los niños más desventajados. Espejo,
en cambio, estira sus alas como un tríptico.
Tres músicos con M y recito Mozart, Mahler,
Mendelssohn. Tres bichos con P, Pantera,
Puma, Pangolín. No siempre es tan fácil,
con aritmética a veces me confundo. Espejo
ama la quietud, favorece la contemplación
pero es engañoso. Oh sí, muy engañoso.
Si expreso alguna duda jala mis orejas hasta
hacerlas doler. Eres malo, dice. Tu obligación
es soñar conmigo, multiplicarte por tres.
Pană și Oglindă
Traducere
Nu înțeleg de ce am ales acele cuvinte.
Niciunul nu seduce, niciunul nu alină, niciunul
nu mă lasă să dorm noaptea. Pană își agită
cele două silabe în urechea mea stângă. Nu
e iubire, nu e gâdilat, nici mângâiere.
Este un fluierat pentru câini. Când îl aud, străbat
pajiști fără să mă opresc să privesc peisajul,
să miros florile. Îngenunchez la picioarele ei
și îmi plec capul. Ești unic, spune. Şi îmi
răvășește părul, așa cum fac învățătoarele
cu copiii cei mai năpăstuiți.
Oglindă,
în schimb, își întinde aripile ca un triptic.
Trei muzicieni cu M şi recit: Mozart, Mahler,
Mendelssohn. Trei vietăți cu P: Panteră,
Pumă, Pangolin. Nu e mereu așa de simplu,
cu aritmetica mă mai încurc câteodată.
Oglindă
iubește nemișcarea, înlesnește contemplația,
dar e înșelătoare.
O, da, foarte înșelătoare.
Dacă îmi exprim vreo îndoială, mă trage de urechi până
mă dor. Ești rău, spune. Datoria ta
este să visezi împreună cu mine, să te înmulțești cu trei.
Locul 2
Dl Pascale Eduard
Pseudonim: Kalias
Oraș: Pitești (Argeș)
Poema para no olvidar el árbol de caucho
Juan Felipe Robledo
Las hormigas que conocen bien la sombra
no tienen ningún motivo de vergüenza,
no hay sitio que no conozcan
ni dicha que no las llene en las mañanas frescas de la costa.
Los mangos que reposan en los senderos recorridos por su
[impudicia
son hoy ruinas de castillos, lejanos bastiones para dejar de
[lado y no lanzarse a conquistar.
Los cruzados jamás vendrían a esta tierra, los corceles no
[piafaron en ella bajo largos mediodías.
Son sus rutas poblados conciertos que cantan la espesura,
[tiempo callado que no dice vaguedades o intensifica los acentos
[que viven sobre sus cabezas.
Dioses que atravesaron el océano viven en esta tierra desde
[hace varios siglos
y los que habitan bajo el árbol no se han enterado
o si lo supieron un día no les importó.
No hay bajo el árbol de caucho plegarias, no hay consuelo,
todo es vida de esplendor para el olvido.
Y las hojas se mueven, el tiempo es eterno en los bordes,
los perros se persiguen desde siempre entre la arena,
festejan los loros y las guacamayas en el cielo delgado que
[abraza al árbol,
el día pasa con fuegos lejanos y la piedra canta para sí.
Poem spre neuitarea arborelui de cauciuc
Traducere
Furnicile ce cunosc atât de bine umbra
nu au niciun motiv de rușine,
nu-i colț pe care să nu-l știe
nici desfătare care să nu le umple-n diminețile răcoroase de pe coastă.
Fructele de mango odihnindu-se pe potecile bătătorite de impudoarea lor
sunt azi ruine de castele, bastioane îndepărtate, de lăsat în urmă și de necucerit.
Cruciații n-ar veni în veci pe acest tărâm, armăsarii nu i-au frământat pământul sub amiezile lungi.
Cărările lor sunt concerte vii ce cântă-n desișuri, timp tăcut ce nu înșiră vorbe goale, nici nu ascute glasurile ce trăiesc deasupra capetelor lor.
Zei ce-au spintecat oceanul sălășluiesc pe-acest tărâm de veacuri,
iar cei ce-și duc viața sub arbore nu au prins de veste
sau, de-au știut vreodată, nu le-a păsat.
Sub arborele de cauciuc nu-i loc de rugăciuni, nu e alinare,
totul e viață în splendoare, dăruită uitării.
Iar frunzele se mișcă, timpul e veșnic pe margini,
câinii se fugăresc dintotdeauna prin nisip,
sărbătoresc papagalii și păsările ara în cerul subțire ce îmbrățișează arborele,
ziua se scurge cu focuri îndepărtate, iar piatra cântă doar pentru sine.
Profecía de las rosas (Fragmento)
Enrique Verástegui
No hay grandes naciones en el mundo moderno
que no surgieran como un pabellón de belleza en el alba elevándose
sobre sangre, carne quemada, huesos molidos,
y metralla. No hay un muchacho alocado sin el clavicordio
de su patria por quien combatir, o rasgarse
la carne furiosa mientras se arranca un fruto al verano
y uno va allí correteando contra la soledad
o la inhumanidad cuando la lluvia ha ido engredando
un pasto verde furioso en rocas primaverales.
Y todo lo que uno ha amado —su tierra como este cielo donde vuelan
mis ojos
y sus noches sublimes
como un incendio de lirios en lo alto de un cerro,
espléndida laguna encantada, huacas de barro y piedra donde
ramas de viñedos se extienden floreciendo hermosos como toda
bondad cuando uno sueña un verso
en lo hondo de un bosque de manzanos silvestres
y ya no posee sino lo que uno ha sido y será́ —tierra como
llamaradas de gladiolos anaranjados
con alondras cuyo corazón palpita en tus ojos
y yo he sentido entonces una fuerza que viene,
como el ayer, de un mañana liberado en mi mente donde sol
y luna se aliaban
y fuego y mar, esta terca belleza
de no haber podido aún resistirse a lo bello
ni a la bendición de amar un gran país que nació
a fuego y a sangre, Tahuantisuyu, Túpac Amaru,
guerra de la independencia como puños y hoces segando
el pescuezo de encomenderos inquisidores virreyes
y esto es lo que hemos amado
y ha perdurado en el centro de esta sangre que no es monumento
olvidado —con verjas,
ofrenda de flores pusilánimes— sino impulso
y magnificencia, historia: ríos de lava y horcas donde se
balancea ahora el fantasma
de quienes se autollamaron padres de la patria,
terratenientes, obispos simoníacos, banqueros que son leña
quemada,
azufre en la puerta de sus comercios cerrados
y allí donde lo que hoy es quietud, pasto de parque,
fue rabia y carne descoyuntada, sablazos,
hombres comiéndose una descarga de pólvora antes
de perderse esta dicha de ver a sus hijos posesionados
como alondras en una primavera arrogante.
Y no hay grandes naciones que no surgieran
tumultuosamente violentas, turbas o masas hambrientas sacudiendo la
madrugada de un libro de visionarios insomnes porque lo que hoy es esta
belleza en el cielo es el coraje
que pudo engendrarlo.
(Din volumul Taki Onqoy)
Profeția trandafirilor (Fragment)
Traducere
Nu există mari națiuni în lumea modernă
care să nu se fi înălțat ca un stindard de frumusețe în zori, ridicându-se
peste sânge, carne arsă, oase sfărâmate,
și schije. Nu e flăcău nesăbuit fără clavicordul
patriei sale pentru care să lupte, sau să-și sfâșie
carnea furioasă în timp ce smulge un fruct verii
și aleargă pe-acolo rătăcind împotriva singurătății
ori a inumanității, când ploaia a zămislit
o iarbă de-un verde furios pe stâncile primăverii.
Și tot ceea ce omul a iubit —pământul său asemenea acestui cer pe care-mi zboară privirea
și nopțile sale sublime
ca un incendiu de crini pe creasta unei coline,
splendida lagună fermecată, huacas de lut și piatră unde
ramuri de viță de vie se întind, înflorind superbe ca orice
bunătate, atunci când visezi un vers
în adâncul unei păduri de meri sălbatici
și nu mai deții decât ceea ce ai fost și vei fi —pământ ca
niște flăcări de gladiole portocalii
cu ciocârlii a căror inimă palpită în ochii tăi
iar eu am simțit atunci o forță ce vine,
ca ziua de ieri, dintr-un mâine eliberat în mintea mea, unde soarele și luna se aliau
cu focul și marea, această frumusețe încăpățânată
de a nu fi putut încă rezista în fața frumosului
nici în fața binecuvântării de a iubi o țară măreață ce s-a născut
prin foc și sânge, Tahuantisuyu, Túpac Amaru,
războiul de independență asemenea unor pumni și seceri retezând
gâtlejul encomenderilor, al inchizitorilor și al viceregilor
iar asta e ceea ce am iubit
și a dăinuit în miezul acestui sânge care nu e un monument uitat —cu grilaje,
ofrandă de flori lașe— ci este impuls
și măreție, e istorie: râuri de lavă și spânzurători unde se leagănă acum fantoma
celor ce s-au autointitulat părinți ai patriei,
moșieri, episcopi simoniaci, bancheri ce nu-s decât tăciuni,
pucioasă la poarta prăvăliilor lor ferecate
iar acolo unde astăzi e liniște, iarbă de parc,
a fost furie și carne sfârtecată, lovituri de sabie,
oameni înghițind o descărcare de pulbere înainte
de a pierde acea bucurie de a-și vedea fiii luând pământul în stăpânire
precum ciocârliile într-o primăvară arogantă.
Și nu există mari națiuni care să nu se fi înălțat
tumultuos de violente, gloate sau mase flămânde zguduind
zorii dintr-o carte a vizionarilor insomniaci, căci ceea ce astăzi e această
frumusețe pe cer este curajul ce-a putut-o zămisli.
Te morirás primero
Elsa López
Te morirás primero, ya lo sé.
No creas que me importa.
Me vestiré de gala,
con los tacones altos miraré las estrellas
y andaré por las plazas como si fuera fiesta.
Ya verás, cuando te mueras
irán nuestros amigos al entierro.
Habrán ramos, ofrendas,
un latido de pájaro golpeará las ventanas
y el altar se hará añicos durante el ofertorio.
Yo me pondré las gafas de no querer mirarte,
las de mirar el mar y verlo a mi manera.
Escucharé tus versos,
aquellos que escribiste antes de yo leerlos,
seguiré las estatuas
y me vendrá tu llanto y el amor que no tuve.
¿Te imaginas, amor?,
tú allí, muerto, tan solemne y tan quieto,
y yo un bullir de rosas en los bancos del fondo.
Yo, de rojo vestida, trenzas negras mi pelo
y las manos muy blancas acariciando espejos
por donde te has mirado.
Sin una sola lágrima.
Oculta por la pena que siempre fuera mía.
Pensando en tus caricias
y el júbilo perfecto de una siesta de sol
que nunca llegaría.
¿Te imaginas, amor?
Tus nietos, tus parientes,
y en el último asiento una hermosa muchacha
iluminado el arco de sus blancas axilas
por la luz de tus ojos.
Vendrán los oradores y hablarán de tu ingenio,
de tus muecas feroces,
de las horas amables en que ocupabas sitios,
lugares acordados.
Hablarán de tus gestos, de tu bufanda oscura,
del inconstante deleite de tu boca,
del mar que te ocupaba los momentos felices.
Llorarán los acólitos,
las vírgenes de plomo, los ángeles de cera…
Y nunca sabrá nadie que me he muerto contigo.
Vei muri primul
Traducere
Vei muri primul, o știu prea bine.
Să nu crezi că-mi pasă.
Mă voi îmbrăca de gală,
pe tocuri înalte voi privi stelele
și voi umbla prin piețe de parc-ar fi sărbătoare.
Ai să vezi, când vei muri
prietenii noștri vor veni la-nmormântare.
Vor fi jerbe, ofrande,
un zvâcnet de pasăre va izbi ferestrele
iar altarul se va face țăndări la ofertoriu..
Eu îmi voi pune ochelarii de-a-nu-vrea-să-te-privesc,
cei de privit marea și de-a o vedea în felul meu.
Îți voi asculta versurile,
acelea pe care le-ai scris înainte să le citesc,
voi urma statuile
și mă va ajunge plânsul tău și iubirea pe care n-am avut-o.
Îți închipui, iubite?
Tu acolo, mort, atât de solemn și nemișcat,
iar eu un clocot de trandafiri pe băncile din spate.
Eu, în roșu-mbrăcată, cu cosițe negre-n păr
și cu mâinile atât de albe mângâind oglinzi
în care tu te-ai privit.
Fără măcar o lacrimă.
Ascunsă de suferința ce mereu avea să fie a mea.
Gândindu-mă la mângâierile tale
și la desfătarea desăvârșită a unei amiezi cu soare
ce n-avea să vină niciodată.
Îți închipui, iubite?
Nepoții tăi, rudele tale,
și în ultimul rând o fată frumoasă,
cu arcul axilelor ei albe scăldat
în lumina ochilor tăi.
Vor veni oratorii și vor vorbi despre spiritul tău,
despre grimasele tale feroce,
despre orele tihnite în care ocupai locuri,
spații convenite.
Vor vorbi despre gesturile tale, despre fularul tău întunecat,
despre nestatornica desfătare a gurii tale,
despre marea ce-ți umplea clipele fericite.
Vor plânge acoliții,
fecioarele de plumb, îngerii de ceară…
Și n-o să afle nimeni, niciodată, că am murit cu tine.
Los heraldos negros
César Vallejo
Hay golpes en la vida, tan fuertes… ¡Yo no sé!
Golpes como del odio de Dios; como si ante ellos,
la resaca de todo lo sufrido
se empozara en el alma… ¡Yo no sé!
Son pocos; pero son… Abren zanjas oscuras
en el rostro más fiero y en el lomo más fuerte.
Serán tal vez los potros de bárbaros Atilas;
o los heraldos negros que nos manda la Muerte.
Son las caídas hondas de los Cristos del alma
de alguna fe adorable que el Destino blasfema.
Esos golpes sangrientos son las crepitaciones
de algún pan que en la puerta del horno se nos quema.
Y el hombre… Pobre… ¡pobre! Vuelve los ojos, como
cuando por sobre el hombro nos llama una palmada;
vuelve los ojos locos, y todo lo vivido
se empoza, como charco de culpa, en la mirada.
Hay golpes en la vida, tan fuertes… ¡Yo no sé!
Heralzii negri
Traducere
Sunt lovituri în viață, atât de crunte… Eu nu știu!
Lovituri ca din ura lui Dumnezeu; parcă-n fața lor,
refluxul unei vieți de suferințe
s-ar aduna adânc în suflet… Eu nu știu!
Sunt puține; dar sunt… Cască șanțuri obscure
pe chipul cel mai aprig și pe spinarea dârză.
Or fi, poate, armăsarii unor barbari Atila;
sau heralzii cei negri ce ni-i trimite Moartea.
Sunt prăbușiri adânci ale Hristoșilor din suflet,
ai vreunei dulci credințe hulite de Soartă.
Acele lovituri sângeroase sunt pârâitul
vreunei pâini ce în ușa cuptorului ni se arde.
Și omul… Bietul… bietul! Își întoarce ochii, ca
atunci când peste umăr o palmă ne cheamă;
își întoarce ochii nebuni, și tot ce-a fost trăit
băltește, ca o baltă de vină, în privire.
Sunt lovituri în viață, atât de crunte… Eu nu știu!
Locul 3
Dna Săvinescu (Croitor) Camelia Loredana
Pseudonim: Luna de cobre
Oraș: Suceava (Suceava)
Poema para no olvidar el árbol de caucho
Juan Felipe Robledo
Las hormigas que conocen bien la sombra
no tienen ningún motivo de vergüenza,
no hay sitio que no conozcan
ni dicha que no las llene en las mañanas frescas de la costa.
Los mangos que reposan en los senderos recorridos por su
[impudicia
son hoy ruinas de castillos, lejanos bastiones para dejar de
[lado y no lanzarse a conquistar.
Los cruzados jamás vendrían a esta tierra, los corceles no
[piafaron en ella bajo largos mediodías.
Son sus rutas poblados conciertos que cantan la espesura,
[tiempo callado que no dice vaguedades o intensifica los acentos
[que viven sobre sus cabezas.
Dioses que atravesaron el océano viven en esta tierra desde
[hace varios siglos
y los que habitan bajo el árbol no se han enterado
o si lo supieron un día no les importó.
No hay bajo el árbol de caucho plegarias, no hay consuelo,
todo es vida de esplendor para el olvido.
Y las hojas se mueven, el tiempo es eterno en los bordes,
los perros se persiguen desde siempre entre la arena,
festejan los loros y las guacamayas en el cielo delgado que
[abraza al árbol,
el día pasa con fuegos lejanos y la piedra canta para sí.
Poem ca să nu uităm arborele de cauciuc
Traducere
Furnicile care cunosc bine umbra
nu au niciun motiv să se rușineze,
nu-i loc pe care să nu-l știe
nici bucurie care să nu le copleșească în diminețile răcoroase de pe coastă.
Fructele de mango ce zac pe potecile bătătorite de a lor impudoare
sunt astăzi ruine de castele, bastioane îndepărtate de ocolit și nu de luat cu asalt.
Cruciații n-aveau să vină niciodată pe aceste meleaguri, niciun armăsar n-a bătut vreodată din copite aici, sub arșița amiezilor fără sfârșit.
Cărările lor sunt concerte fremătând de viață ce dau glas desișului, timp tăcut, ce nu rostește deșertăciuni și nu întețește glasurile ce viețuiesc deasupra capetelor lor.
Zeități ce-au străbatut oceanul trăiesc pe acest pământ de veacuri bune
iar cei care sălășluiesc sub arbore nu au aflat
sau, dacă au știut-o vreodată, nu le-a păsat.
Nu există rugăciuni sub arborele de cauciuc, nu există alinare,
totul este viață de splendoare sortită uitării.
Iar frunzele freamătă, timpul este etern la hotare,
câinii s-au fugărit dintotdeauna unii pe alții prin nisip,
în petrecere-s papagalii mari și mici pe cerul fin ce îmbrățișează copacul,
ziua se scurge cu focuri îndepărtate, iar piatra cântă pentru sine.
Profecía de las rosas (Fragmento)
Enrique Verástegui
No hay grandes naciones en el mundo moderno
que no surgieran como un pabellón de belleza en el alba elevándose
sobre sangre, carne quemada, huesos molidos,
y metralla. No hay un muchacho alocado sin el clavicordio
de su patria por quien combatir, o rasgarse
la carne furiosa mientras se arranca un fruto al verano
y uno va allí correteando contra la soledad
o la inhumanidad cuando la lluvia ha ido engredando
un pasto verde furioso en rocas primaverales.
Y todo lo que uno ha amado —su tierra como este cielo donde vuelan
mis ojos
y sus noches sublimes
como un incendio de lirios en lo alto de un cerro,
espléndida laguna encantada, huacas de barro y piedra donde
ramas de viñedos se extienden floreciendo hermosos como toda
bondad cuando uno sueña un verso
en lo hondo de un bosque de manzanos silvestres
y ya no posee sino lo que uno ha sido y será́ —tierra como
llamaradas de gladiolos anaranjados
con alondras cuyo corazón palpita en tus ojos
y yo he sentido entonces una fuerza que viene,
como el ayer, de un mañana liberado en mi mente donde sol
y luna se aliaban
y fuego y mar, esta terca belleza
de no haber podido aún resistirse a lo bello
ni a la bendición de amar un gran país que nació
a fuego y a sangre, Tahuantisuyu, Túpac Amaru,
guerra de la independencia como puños y hoces segando
el pescuezo de encomenderos inquisidores virreyes
y esto es lo que hemos amado
y ha perdurado en el centro de esta sangre que no es monumento
olvidado —con verjas,
ofrenda de flores pusilánimes— sino impulso
y magnificencia, historia: ríos de lava y horcas donde se
balancea ahora el fantasma
de quienes se autollamaron padres de la patria,
terratenientes, obispos simoníacos, banqueros que son leña
quemada,
azufre en la puerta de sus comercios cerrados
y allí donde lo que hoy es quietud, pasto de parque,
fue rabia y carne descoyuntada, sablazos,
hombres comiéndose una descarga de pólvora antes
de perderse esta dicha de ver a sus hijos posesionados
como alondras en una primavera arrogante.
Y no hay grandes naciones que no surgieran
tumultuosamente violentas, turbas o masas hambrientas sacudiendo la
madrugada de un libro de visionarios insomnes porque lo que hoy es esta
belleza en el cielo es el coraje
que pudo engendrarlo.
(Din volumul Taki Onqoy)
Profeția rozelor (Fragment)
Traducere
Nu există mari imperii în lumea modernă
care să nu se fi ridicat ca un stindard al frumuseții în zorii zilei, înălțându-se
peste sânge, carne arsă, oase zdrobite,
și șrapnel. Nu există niciun tânăr nechibzuit fără clavicordul
patriei sale pentru care să lupte, sau să-și sfâșie
carnea înfierbântată de furie în timp ce smulge un fruct verii
și omul se avântă într-acolo, alergând bezmetic din calea singurătății
ori a cruzimii, când ploaia a tot plămădit
un covor de un verde aprins pe stânci primăvăratice.
Și tot ceea ce omul a iubit —pământul său precum și acest cer spre care zboară
ochii mei
și nopțile sale sublime
ca un foc arzător de crini pe culmea unui deal,
splendidă lagună fermecată, huacas de lut și piatră unde
corzi de viță-de-vie se întind înflorind, frumoase ca întreaga
bunătate când cineva visează un vers
în inima unei păduri de meri sălbatici
și nu mai stăpânește nimic decât ceea ce a fost și va fi —pământ ca niște
văpăi de gladiole portocalii
cu ciocârlii a căror inimă palpită în ochii tăi
și am simțit atunci venind o forță,
asemenea zilei de ieri, dintr-un mâine descătușat în mintea mea, unde soarele
și luna se înfrățeau
și focul și marea, această frumusețe îndărătnică
de a nu fi izbutit nicicând să se opună frumosului,
nici binecuvântării de a iubi un mare neam ce s-a născut
prin foc și sânge, Tahuantisuyu, Túpac Amaru,
război de independență ca pumni și seceri retezând
grumazul comandanților inchizitori viceregi
și asta este ceea ce am iubit
și a dăinuit în însăși ființa acestui sânge care nu-i monument
uitat — îngrădit,
ofrandă de flori umile — ci țâșnire
și măreție, istorie: șuvoaie de lavă și spânzurători unde se
leagănă acum năluca
celor care își spuneau părinți ai patriei,
moșieri, episcopi simoniaci, bancheri care sunt lemn
ars,
pucioasă la ușa prăvăliilor lor zăvorâte
și acolo unde azi e tihnă, pajiște de parc,
a fost cândva furie și carne sfârtecată, lovituri de sabie,
bărbați primind în piept plumbul puștilor înainte
de a pierde această șansă de a-și vedea fiii căpătuiți în lume
ca niște ciocârlii într-o primăvară semeață.
Și nu există mari imperii care să nu fi luat ființă
tumultuos de violente, gloate sau mase înfometate zguduind
zorii unei cărți scrise de vizionari lipsiți de somn, căci tot ce este azi această
frumusețe din ceruri, este curajul
ce a putut să o zămislească.
(Din volumul Taki Onqoy)
Te morirás primero
Elsa López
Te morirás primero, ya lo sé.
No creas que me importa.
Me vestiré de gala,
con los tacones altos miraré las estrellas
y andaré por las plazas como si fuera fiesta.
Ya verás, cuando te mueras
irán nuestros amigos al entierro.
Habrán ramos, ofrendas,
un latido de pájaro golpeará las ventanas
y el altar se hará añicos durante el ofertorio.
Yo me pondré las gafas de no querer mirarte,
las de mirar el mar y verlo a mi manera.
Escucharé tus versos,
aquellos que escribiste antes de yo leerlos,
seguiré las estatuas
y me vendrá tu llanto y el amor que no tuve.
¿Te imaginas, amor?,
tú allí, muerto, tan solemne y tan quieto,
y yo un bullir de rosas en los bancos del fondo.
Yo, de rojo vestida, trenzas negras mi pelo
y las manos muy blancas acariciando espejos
por donde te has mirado.
Sin una sola lágrima.
Oculta por la pena que siempre fuera mía.
Pensando en tus caricias
y el júbilo perfecto de una siesta de sol
que nunca llegaría.
¿Te imaginas, amor?
Tus nietos, tus parientes,
y en el último asiento una hermosa muchacha
iluminado el arco de sus blancas axilas
por la luz de tus ojos.
Vendrán los oradores y hablarán de tu ingenio,
de tus muecas feroces,
de las horas amables en que ocupabas sitios,
lugares acordados.
Hablarán de tus gestos, de tu bufanda oscura,
del inconstante deleite de tu boca,
del mar que te ocupaba los momentos felices.
Llorarán los acólitos,
las vírgenes de plomo, los ángeles de cera…
Y nunca sabrá nadie que me he muerto contigo.
Vei muri primul
Traducere
Vei muri primul, o știu deja.
Să nu crezi că-mi pasă.
Mă voi înveșmânta de gală,
cu tocuri înalte am să mă uit la stele
și voi umbla prin piețe de parcă ar fi sărbătoare.
Ai să vezi, când ai să mori
prietenii noștri vor veni la înmormântare.
Vor fi jarbe, omagii,
un fâlfâit de pasăre va izbi ferestrele
și altarul se va face țăndări în timpul ofertoriului.
Eu îmi voi pune ochelarii, de n-oi vrea să mă uit la tine
cei de privit marea și de a o vedea în felul meu.
Am să-ți ascult versurile,
acelea pe care le-ai scris înainte ca eu să le citesc,
voi urma statuile
și mă va cuprinde plânsul tău și iubirea pe care n-am trăit-o.
Îți imaginezi, iubite,
tu acolo, mort, atât de solemn și atât de liniștit,
iar eu, un freamăt de trandafiri pe băncile din spate.
Eu, în veșmânt de purpură, părul în cosițe negre
și mâinile albe, ca de ceară, mângâind oglinzi
în care te-ai privit.
Fără o singură lacrimă.
Ascunsă sub povara jalei ce-a fost mereu a mea
Gândindu-mă la mângâierile tale
și la bucuria desăvârșită a unei sieste la soare
care nu avea să vină niciodată.
Îți imaginezi, iubite?
Nepoții tăi, rudele tale,
iar pe ultimul rând, o frumoasă copilă
cu rotunjimea subsuorilor ei albe luminată
de strălucirea ochilor tăi.
Vor veni oratorii și vor vorbi despre spiritul tău,
despre grimasele tale fioroase,
despre orele plăcute în care umpleai spații,
locuri dinainte rânduite.
Vor vorbi despre gesturile tale, despre fularul tău întunecat,
despre nestatornica desfătare a gurii tale,
despre marea care îți umplea momentele fericite.
Vor plânge acoliții,
fecioarele de plumb, îngerii de ceară…
Și nu va ști nimeni, niciodată, că am murit odată cu tine.
Puerto Supe
Blanca Varela
Está mi infancia en esta costa,
bajo el cielo tan alto,
cielo como ninguno, cielo,
sombra veloz, nubes de espanto,
oscuro torbellino de alas,
azules casas en el horizonte.
Junto a la gran morada sin ventanas,
junto a las vacas ciegas,
junto al turbio licor y al pájaro carnívoro.
¡Oh, mar de todos los días,
mar montaña,
boca lluviosa de la costa fría!
Allí destruyo con brillantes piedras la casa de mis padres,
allí destruyo la jaula de las aves pequeñas,
destapo las botellas y un humo negro
escapa y tiñe tiernamente el aire y sus jardines.
Están mis horas junto al río seco,
entre el polvo y sus hojas palpitantes,
en los ojos ardientes de esta tierra
adonde lanza el mar su blanco dardo.
Una sola estación,
un mismo tiempo de chorreantes dedos
y aliento de pescado.
Toda una larga noche entre la arena.
Amo la costa,
ese espejo muerto en donde el aire gira como loco,
esa ola de fuego que arrasa corredores,
círculos de sombra y cristales perfectos.
Aquí en la costa escalo un negro pozo,
voy de la noche hacia la noche honda,
voy hacia el viento que recorre
ciego pupilas luminosas y vacías,
o habito el interior de un fruto muerto,
esa asfixiante seda, ese pesado espacio
poblado de agua y pálidas corolas. En esta costa soy
el que despierta entre el follaje de alas pardas,
el que ocupa esa rama vacía, el que no quiere ver la noche.
Aquí en la costa tengo raíces,
manos imperfectas,
un lecho ardiente
en donde lloro a solas.
(Del libro Ese puerto existe)
Portul Supe
Traducere
Pe coasta asta-mi e copilăria,
sub cerul atât de-nalt,
cum altul nu-i, cer,
umbră iute, nori de groază,
vârtej întunecat de aripi,
albastre case la orizont.
Lângă marea locuință fără ferestre,
lângă vacile cu ochii stinși,
lângă licoarea tulbure și pasărea de pradă.
O, mare a fiecărei zile,
mare și munte,
gură ploioasă a coastei reci!
Acolo distrug cu nestemate casa părinților mei,
acolo frâng colivia păsărilor mici,
desfac dopurile sticlelor și un fum negru
se revarsă, învăluind blând aerul și grădinile lui.
Lângă râul secat îmi las orele
printre praf și frunze ce tresar,
în ochii arzători ai acestei glii
unde marea își azvârle alba săgeată.
Un singur anotimp,
un timp încremenit de degete umede
și răsuflare de pește.
O noapte-ntreagă, nesfârșită în nisipuri.
Iubesc coasta,
oglinda aceea moartă unde curenții se-nvârt nebunește,
acel val de foc care mistuie coridoare,
rotocoale de umbră și cristale desăvârșite.
Aici, pe coastă, escaladez un abis negru
pășesc din noapte spre noaptea cea adâncă,
merg spre vântul ce străbate
orb pupile luminoase și pustii,
sau sălășluiesc în miezul unui fruct mort,
acea mătase sufocantă, acel spațiu apăsător
plin de apă și corole palide. Pe această coastă sunt
cel ce se trezește în frunzișul cu aripi cenușii,
cel ce se așază pe ramura aceea goală, cel ce refuză să privească noaptea.
Aici, pe coastă, îmi sunt rădăcinile,
mâini imperfecte,
un culcuș fierbinte
în care plâng de unul singur.
(Din volumul Acel port există)