Escudero Jorge Leónidas – Restos
Jorge Leonidas Escudero a fost un poet argentinian. S-a născut la San Juan, Argentina, la 4 septembrie 1920, și a murit în februarie 2016, în capitala aceleiași provincii. A trăit aproape toată viața în San Juan, iar legătura cu peisajul montan și cu experiența locală apare frecvent în poezia sa.
A început studii de agronomie, dar le-a abandonat și s-a dedicat mineritului rudimentar. Ani la rând a căutat aur și metale prețioase în munții provinciei sale, experiență care a influențat puternic imaginarul operei sale. Deși scria din tinerețe, a început să publice târziu: primul volum, La raíz en la roca, a apărut în 1970, când avea aproximativ cincizeci de ani.
Printre cărțile sale se numără Le dije y me dijo, Aún ir a unir, Endeveras, Piedra sensible și Poesía completa. Poezia sa este asociată cu piatra, muntele, căutarea aurului, singurătatea, dragostea, timpul, limbajul oral și relația omului cu natura. În 2006, Universidad Nacional de San Juan i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa, iar în 2014 a primit Premiul Konex.
Surse:
Ediciones en Danza, „Escudero, Jorge Leonidas”: https://www.edicionesendanza.com.ar/brand/41-escudero-jorge-leonidas
Fundación Konex, „Jorge Leonidas Escudero”: https://www.fundacionkonex.org/b4648-jorge-leonidas-escudero
Gobierno de Mendoza, „Falleció el poeta cuyano Jorge Leónidas Escudero”: https://www.mendoza.gov.ar/prensa/fallecio-el-poeta-cuyano-jorge-leonidas-escudero/
Restos
Este es, este es el sillón solitario
donde una vez te sentaste, pusiste
los talones encima de la mesa
para descansar, dijiste, y sí
tus hermosas piernas ante yo aquella vez
en que todavía no llegaba el momento.
Después,
aquí es ahora veo el sillón desierto
y la mesa es la misma, sin embargo
la soledad ha puesto sobre ella un manto
que me lo pongo a ver cómo me queda
y no puede ser de otra manera que como un
sudario.
O tal vez no sea para tanto,
pero es que no sé cómo referirme
a lo que hace con nosotros el tiempo.
Resturi
Ăsta e, ăsta e scaunul singuratic
unde cândva te-ai așezat, ți-ai întins
picioarele peste masă
pentru a face o pauză, zis-ai, și iată
picioarele tale frumoase înaintea-mi atunci
pe când încă nu venise vremea.
Mai târziu,
acum am în față scaunul părăsit
și masa e aceiași, singurătatea totuși
a așezat o mantie peste ea
pe care mi-o pun pe corp să văd cum îmi șade
și nu poate fi altceva decât
un lințoliu.
Sau poate că nu e atât de rău,
dar nu știu cum să zic la ceea
ce face timpul cu noi.
Traducător: Langa Andrei (contribuția specială)