Estrella Ulises – Ombligo del mundo
Ulises Estrella Moya a fost un poet, critic, cineast și promotor cultural ecuadorian. S-a născut la Quito, la 4 iulie 1939, și a murit la 27 decembrie 2014. Este cunoscut mai ales ca unul dintre fondatorii mișcării literare și culturale Tzantzismo, apărută în Ecuador în anii 1960, o mișcare de ruptură care a căutat să reînnoiască limbajul poetic și să conteste formele culturale dominante.
În 1962, împreună cu alți tineri poeți, a participat la apariția grupului tzántzic și la primele sale manifestări publice. Poezia sa are un caracter intens, experimental și angajat, legat de spiritul critic al epocii. Printre volumele sale se numără Ombligo del mundo, Aguja que rompe el tiempo, Fuera del juego, Furtivos, Sesenta poemas, Interiores și La mujer solar.
Ulises Estrella a avut și un rol decisiv în dezvoltarea culturii cinematografice din Ecuador. A fondat și a condus Cinemateca Națională a Casei Culturii Ecuadoriene, instituție care astăzi îi poartă numele. Prin activitatea sa poetică, cinematografică și culturală, a contribuit la conservarea memoriei artistice a Ecuadorului și la modernizarea scenei culturale ecuadoriene.
Surse:
Ministerio de Cultura y Patrimonio del Ecuador, „Ulises Estrella Moya”: https://www.culturaypatrimonio.gob.ec/ulises-estrella-moya/
Universidad Central del Ecuador, La Revista, „Ulises Estrella”: https://revistasdivulgacion.uce.edu.ec/index.php/LAREVISTA/article/view/166
El Comercio, „Falleció Ulises Estrella, reconocido poeta ecuatoriano”: https://www.elcomercio.com/tendencias/quito-fallece-ulises-estrella-poeta/
Ministerio de Cultura y Patrimonio del Ecuador, „Homenaje a cineasta ecuatoriano Ulises Estrella”: https://www.culturaypatrimonio.gob.ec/homenaje-a-cineasta-ecuatoriano-ulises-estrella/
Ombligo del mundo
ME MUERO de frío y acuesto desnudo
acometo y bato los brazos
desciendo sin parar las cuestas hasta llegar al hogar
donde contengo mis ganas
y aprieto los ojos hasta confundir las imágenes del día
y malo malo malo el juego perdido sobre la tierra
demasiado húmeda
la separación del olor a lluvia sin sentimiento de lluvia,
como tirando un papel desde las nubes y recogiéndole
al filo del mar
como admirando un cabello que se ondula y pierde su peso,
pertúrbame más y encierra mi cabeza en una caja
las espadas de palo improvisadas
cruzándose al filo de los rostros
barriga pegada al hueso,
mastiquemos cartelones
los diarios anuncian suculencias
y además se me infecta la mente con solicitudes:
pueden quedarse así un rato más
ya vienen los técnicos en fotograbado
que sacan magníficos x rayos
sobre vuestra desintegración
y arman folios papelones
hasta cubrir todas las panzas
escudando el vestíbulo de las voces confusas
y los corajes masticados con premura
sobre un libro acerca del cosmos original
de los gastronautas del cabo cañaveral
vagabundos por la calle como
almas en pena
los vecinos se quedaron sin ver la ciudad capital
por un paro de transportes
los indios se quedaron sin agua para sus chozas
por bajar a pedir un pan a los señores honorables
los maestros de escuela no van al ministerio
porque no tienen camisa honesta
los alumnos descalzos ni el pintor de brocha gorda
jamás entrarán al reino de la compañía de jesús
ah qué bien el perejil en la sopa y nadando trozos de pan
mientras el frío azota fuera y el tío hace su mueca característica
la tarde estuvo más triste
y el sol hacía manchas al despedirse
después de practicar el montaje a los sauces,
los cultores del espíritu mojando sus dedos
con aceitosa baba
abrieron cuantos libros sagrados fueron necesarios
punta de flecha sus dedos iniciaron la defunción
exósmosis del pulcro idealismo
antes del espectáculo las amas de casa
se justificaron entre sí ante sus hijas y criadas
que pataleaban o tendían camas meadas
de tal o cual marido específico,
lánguida sed lánguido mensurado tormento
los metales brillan al rojo
se afeitan las armas
chasquean las lenguas
arremete arremolina muchacho
un turbante en la garganta
un corcho para que no pase el aire
olor de polilla
oficio sin cesar sin sol
agachando la cabeza
el ruido no afecta mi humilde resistencia
la falta de sueldo no me abate caballeros
pienso con la mano en la frente
que a lo mejor haya o no haya otro mundo
así ha sido
así ha sido queriendo untar con un solo dedo
de un nuevo color espirales y rostros
apoyando el codo y dejando balancear el brazo
para escaparnos por la misma
así ha sido
espiral de callejuelas y pasadizos sin salida
patios secarropas olor sin calcio
piedras que ascendíamos una a una
hasta formar la montaña
de donde mirar curiosos
detrás de la cerca
el cielo vecino nube vecina cruz sin significado
soledad de montaña
los brazos queriendo abrazar el lejano rumor
la lenta vida en la ciudad
el hueco flístero en el cielo
la hondura para que nos despeñemos
y siempre el viento limpiando la piel
obligando a sonreír
arriba cerca del uno
madurando como fruto
listo a terminar su ciclo vital,
algo es el pasado
como un museo corvo de lanzas
muere mi ciudad con mi reino,
el ceremonial del ruido no se celebra adentro sino fuera
en el agudo crujir de los vocablos que enturbian el aire
como goznes de un aparato de mil piezas que no se conocen
que no quieren saberse entre sí aunque se arman
aunque se adosan gelatinosamente
a las paredes
con oído atento
con el ceño fruncido mirando por encima de
todo
echemos a rodar los silos y humeantes armazones
deteniendo el tránsito y asustando peatones
temor de esquina a esquina
la camarera contempla adormecida su futura complicación
en efecto gente en la plaza
pero el padre posee y luego ahorca a la madre
el despedazamiento empieza
el buen burgués cierra las cortinas
con la uña descascarando las noticias
volviendo atrás
despejando con un tic el moretón
que en la cabeza no deja aguante,
atracaremos a la plenotomía elemental
no del paje sino del Pajarón
no del peón sino del pajarraco
que ni siquiera le vemos trepando árboles,
comiendo frutos
engullendo almas ajenas
embarcándose entre vírgenes y gallinas
curas atragantosos o hermanos pellizcarodillas,
detenido mirón
de la aguja que colgando suelta
se interpone al tú de hoy
del ti de tu estómago
de cara vuelta
bizco encerrón a la madre pía original,
rábico collage
el secreteo entre el mirando militar
y el miliciar por fuera del pozo
cerca al desemboque ruidoso
en las calles rejuvenecido imaginero
sin santos de llanto propio,
sin amor ni temor al prójimo
encerrados mirándonos adentro unos a otros
abriéndonos al sol
sin buscar ni querer más padres,
si fuera la piedra la comunicativa
el zig-zag el pensamiento y el precipicio la sangre
la comunidad de impulsos
los ardores
el tiempo como multiplicándose
llenando las cabezas de los fortalecidos
musitando que la tierra luz solar
el humo como el huracán y la selva
se hicieron para construir sin filosofía el mundo del hombre
con las yemas de los dedos
encalleciendo para el labrantío
la mano a trenzar la mano
y vengamos todos a amar como se sabe
bañados de aire puro.
Ombilicul lumii
MOR de frig și mă culc gol
mă avânt și dau din brațele
cobor fără oprire pantele până ajung acasă
unde îmi stăvilesc pornirile
și închid ochii strâns până când imaginile zilei se amestecă
și rău, rău, rău, jocul pierdut pe pământul
prea umed
despărțirea mirosului de ploaie fără senzația de ploaie,
ca și cum ai arunca o foaie de hârtie din nori și ai culege-o
la marginea mării
ca și cum ai admira un fir de păr care se unduiește și își pierde greutatea,
tulbură-mă și mai mult și închide-mi capul într-o cutie
săbiile improvizate din bețe
care se încrucișează la marginea chipurilor
burta lipită de os,
hai să mestecăm afișe
ziarele dau vești suculente
și, în plus, mintea mi se infectează cu cereri:
puteți rămâne așa încă puțin
vin deja tehnicienii de fotogravură
care aruncă magnifice raze X
peste dezintegrarea voastră
și alcătuiesc foi groase de hârtie
până acoperă toate burțile
protejând holul de vocile confuze
și bravurile mestecate în grabă
pe o carte despre cosmosul originar
al gastronauților de la Capul Canaveral
vagabonzi de stradă ca niște
suflete rătăcite
vecinii nu au apucat să vadă capitala
din cauza unei greve a transporturilor
indienii au rămas fără apă pentru colibele lor
pentru că au coborât să ceară o bucată de pâine de la onorabilii domni
profesorii nu se duc la minister
pentru că nu au o cămașă cum se cuvine
nici elevii desculți, nici pictorul cu pensula groasă
nu vor intra în veci în regatul Companiei lui Isus
ah, ce bine cad pătrunjelul în supă și bucățile de pâine care înoată
în timp ce afară bate frigul și unchiul face grimasa lui caracteristică
după-amiaza a fost mai tristă
iar soarele lăsa dâre la despărțire
după ce s-au antrenat în montarea copacilor de salcie,
cultivatorii spiritului, umezindu-și degetele
în salivă uleioasă,
au deschis câte cărți sacre fost-au necesare
ca un vârf de săgeată, degetele lor au declanșat decesul
exosmoza idealismului curat
înainte de spectacol, gospodinele
s-au justificat una față de alta în fața fiicelor și a servitoarelor lor
care dădeau din picioare sau întindeau paturile udate de urină
de unul sau altul dintre soții lor,
sete apatică, chin leneș și măsurat
metalele strălucesc în roșu
se ascut armele
limbile plescăie
Atacă și-nvârtește băiete
un turban la gât
un dop ca să nu intre aerul
miros de molii
slujbă fără încetare, fără soare
aplecând capul
zgomotul nu afectează umila-mi rezistență
lipsa salariului nu mă doboară, domnilor
mă gândesc cu mâna pe frunte
că poate există sau nu există o altă lume
așa a fost
așa a fost, încercând să întind cu un singur deget
spirale și chipuri de o nouă culoare
sprijinind cotul și lăsând brațul să penduleze
ca s-o luăm pe aceeași cale
așa a fost
spirală de străduțe și pasaje fără ieșire
curți de uscat rufe, miros fără calciu
pietre pe care le urcam una câte una
până să formăm muntele
de unde să privim curioși
dindărătul gardului
cerul vecin, norul vecin, crucea fără semnificație
singurătate de munte
brațele dorind să îmbrățișeze zgomotul îndepărtat
viața lentă din oraș
golul depozitar din cer
adâncimea în care să ne prăbușim
și mereu vântul curățând pielea
obligându-ne să zâmbim
sus, aproape de unul
copt ca un fruct
gata să-și încheie ciclul vital,
trecutul este ceva
ca un muzeu încovoiat de sulițe
orașu-mi moare odată cu domnia-mi,
ceremonia zgomotului nu se sărbătorește înăuntru, ci afară
în scârțâitul ascuțit al cuvintelor care tulbură aerul
ca balamalele unui aparat făurit dintr-o mie de piese care nu se cunosc
care nu vor să se cunoască între ele, deși se asamblează
deși se lipesc gelatinos
de pereți
cu auzul la pândă
cu sprâncenele încruntate, privind deasupra
tuturor
Să punem în mișcare silozurile și scheletele fumegânde,
blocând traficul și speriind pietonii
teamă de la un colț la altul
chelnerița privește adormită viitoarea ei complicație
într-adevăr, oameni în piață
dar tatăl o posedă și apoi o spânzură pe mamă
începe dezasamblarea
bunul burghez trage perdelele
cu unghia, decojind știrile
dându-se-napoi
ștergând printr-un tic vânătaia
care în cap nu lasă răgaz,
vom recurge la plenotomia elementară
nu a pajului, ci a Păsării
nu a pionului, ci a păsării uriașe
pe care nici măcar nu o vedem cățărându-se în arbori,
mâncând fructe
devorând suflete străine
îmbarcându-se printre fecioare și găini
preoți sufocanți sau frați care ciupesc genunchii,
privitor reținut
al acului care atârnă liber
și se interpune între „tu” de astăzi
și „tu” din stomacul tău
cu fața întoarsă
o petrecere privată cu mama evlavioasă
colaj rabic
șușotitul între privitul milităresc
și milițianul din afara fântânii
aproape de vărsarea zgomotoasă
pe străzi, un restaurator de icoane întinerit
fără sfinți ai propriului plâns,
fără iubire și fără teamă față de aproapele
închiși, privindu-ne unii pe alții în interior
deschizându-ne spre soare
fără a căuta sau a dori alți părinți,
dacă piatra ar fi cea comunicativă,
zig-zagul gândirea, iar prăpastia sângele,
comunitatea impulsurilor,
ardorile,
timpul parcă înmulțindu-se,
umplând capetele celor întăriți
murmurând că pământul, lumina soarelui,
fumul, precum uraganul și jungla,
au fost create pentru a construi, fără filosofie, lumea omului,
cu vârfurile degetelor,
încălzind mâinile pentru nunca la câmp,
mâna împletindu-se cu mâna,
și să venim cu toții să iubim așa cum se știe,
scăldați în aer curat.
Trăducator: Chisiu Iulia, 2026