Berceo Gonzalo de – Milagros de Nuestra Señora Introducción

Gonzalo de Berceo a fost un poet medieval spaniol, considerat primul poet cunoscut pe nume din literatura castiliană. S-a născut probabil la Berceo, în La Rioja, spre sfârșitul secolului al XII-lea, în jurul anului 1195 sau 1196, și a murit, de asemenea probabil, între 1253 și 1260. Datele exacte nu sunt sigure, deoarece informațiile despre viața sa provin din puține documente și din propriile sale texte.
A fost legat de mănăstirea San Millán de la Cogolla, unul dintre centrele religioase și culturale importante ale Castiliei medievale. Berceo a scris în limba castiliană, într-o epocă în care latina era încă limba dominantă a culturii scrise. Opera sa aparține așa-numitului mester de clerecía, o poezie cultă, religioasă și didactică, compusă în versuri regulate.
Cea mai cunoscută operă a sa este Milagros de Nuestra Señora, o colecție de douăzeci și cinci de povestiri despre miracole atribuite Fecioarei Maria. A scris și vieți de sfinți, precum Vida de San Millán de la Cogolla, Vida de Santo Domingo de Silos și Vida de Santa Oria, precum și texte religioase și doctrinare.
Prin opera sa, Gonzalo de Berceo a contribuit decisiv la formarea poeziei castiliene medievale.

Surse:
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Gonzalo de Berceo”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/gonzalo_de_berceo/  
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Biografía de Gonzalo de Berceo”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/gonzalo_de_berceo/autor_biografia/ 
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Clasificación de las obras de Gonzalo de Berceo”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/gonzalo_de_berceo/su_obra_clasificacion/ 
Real Academia de la Historia, „Gonzalo de Berceo”: https://historia-hispanica.rah.es/biografias/7014-gonzalo-de-berceo

Milagros de Nuestra Señora
Introducción

1 Amigos e vassallos     de Dios omnipotent,
si vos me escuchássedes     por vuestro consiment,
querríavos contar     un buen aveniment:
terrédeslo en cabo     por bueno verament.

2 Yo maestro Gonçalvo     de Verceo nomnado,
yendo en romería     caeçí en un prado,
verde e bien sençido,     de flores bien poblado,
logar cobdiçiaduero     pora omne cansado.

3 Davan olor sovejo     las flores bien olientes,
refrescavan en omne     las carnes e las mientes;
manavan cada canto     fuentes claras corrientes,
en verano bien frías,     en ivierno calientes.

4 Avién y grand abondo     de buenas arboledas,
milgranos e figueras,     peros e mazanedas,
e muchas otras fructas     de diversas monedas,
mas non avié ningunas     podridas nin azedas.

5 La verdura del prado,     la olor de las flores,
las sombras de los árbores     de temprados savores,
resfrescáronme todo     e perdí los sudores:
podrié vevir el omne     con aquellos olores.

6 Nunqua trobé en sieglo     logar tan deleitoso,
nin sombra tan temprada     nin olor tan sabroso;
descargué mi ropiella     por yazer más viçioso,
poséme a la sombra     de un árbor fermoso.

7 Yaziendo a la sombra     perdí todos cuidados,
odí sonos de aves,     dulces e modulados:
nunqua udieron omnes     órganos más temprados,
nin que formar pudiessen     sones más acordados.

8 Unas tenién la quinta,     e las otras doblavan,
otras tenién el punto,     errar no las dexavan:
al posar e al mover,     todas se esperavan,
aves torpes nin roncas     non se acostavan.

9 Non serié organista     nin serié vïolero,
nin giga nin salterio     nin mano de rotero,
nin estrument nin lengua     nin tan claro vocero
cuyo canto valiesse     con esto un dinero.

10 Peroque nos dissiemos     todas estas bondades,
non contamos las diezmas,     esto bien lo creades:
que avié de noblezas     tantas diversidades
que no las contarien     priores nin abbades.

11 El prado que vos digo     avié otra bondat:
por calor nin por frío     non perdié su beltat,
siempre estava verde     en su entegredat,
non perdié la verdura     por nulla tempestat.

12 Manamano que fui     en tierra acostado,
de todo el lazerio     fui luego folgado;
oblidé toda cuita     e lazerio passado:
¡Qui allí se morasse     serié bienventurado!

13 Los omnes e las aves,     quantos acaecién,
levavan de las flores     quantas levar querién,
mas mengua en el prado     ninguna non façién:
por una que levavan     tres e quatro nacién.

14 Semeja esti prado     egual de Paraíso,
en qui Dios tan grand graçia,     tan grand bendiçión miso;
él que crió tal cosa     maestro fue anviso:
omne que ý morasse     nunqua perdrié el viso.

15 El fructo de los árbores    era dulz e sabrido,
si don Adám oviesse     de tal fructo comido,
de tan mala manera     non serié decibido,
ni tomarién tal danno     Eva nin so marido.

16 Sennores e amigos,     lo que dicho avemos
palavra es oscura,     esponerla queremos:
tolgamos la corteza,     al meollo entremos,
prendamos lo de dentro,     lo de fuera dessemos.

17 Todos quantos vevimos,     que en piedes andamos,
siquiere en presión     o en lecho yagamos,
todos somos romeos     que camino pasamos,
San Peidro lo diz esto,     por él vos lo provamos.

18 Quanto aquí vivimos     en ageno moramos;
la ficança durable     suso la esperamos;
la nuestra romería     estonz la acabamos,
quando a Paraíso     las álmas envïamos.

19 En esta romería     avemos un buen prado
en qui trova repaire     tot romeo cansado:
la Virgin Glorïosa,     madre del buen Criado,
del qual otro ninguno      egual non fue trobado.

20 Esti prado fue siempre     verde en onestat,
ca nunca ovo mácula     la su virginidat,
post partum et in partu     fue virgin de verdat,
illesa, incorrupta     en su entegredat.

21 Las quatro fuentes claras     que del prado manavan,
los quatro evangelios,     esso significavan,
ca los evangelistas     quatro que los dictavan,
quando los escrivién,     con ella se fablavan.

22 Quanto escrivién ellos,     ella lo emendava,
esso era bien firme     lo que ella laudava;
parece que el riego     todo d’ella manava
quando a menos d’ella     nada non se guiava.

23 La sombra de los árbores,     buena, dulz e sanía,
en qui ave repaire     toda la romería,
sí son las oraciones     que faz Santa María
que por los peccadores     ruega noch e día.

24 Quantos que son en mundo,     justos e peccadores,
coronados e legos,     reys e emperadores,
allí corremos todos,     vassallos e sennores,
todos a la su sombra     imos coger las flores.

25 Los árbores que facen     sombra dulz e donosa
son los santos miraclos     que faz la Glorïosa,
ca son mucho más dulzes     que azúcar sabrosa,
la que dan al enfermo     en la cuita raviosa.

26 Las aves que organan     entre essos fructales,
que han las dulzes vozes,     dizen cantos leales,
estos son Agustino,     Gregorio, otros tales,
quantos que escrivieron     los sos fechos reales.

27 Estos avién con ella     amor e atenencia,
en laudar los sos fechos     metién toda femencia;
todos fablavan d’ella,     cascuno su sentencia,
pero tenién por todo     todos una creencia.

28 El rosennor que canta     por fin maestría,
siquiere la calandria     que faz grand melodía,
mucho cantó mejor     el barón Isaía
e los otros prophetas,     onrrada compannía.

29 Cantaron los apóstolos     muedo muy natural,
confessores e mártires     facién otro tal;
las vírgenes siguieron     la gran Madre caudal,
cantan delante d’ella     canto bien festival.

30 Por todas las eglesias,     esto es cada día,
cantan laudes ant ella     toda la clerecía:
todos li façen cort     a la Virgo María;
estos son rossennoles     de gran placentería.

31 Tornemos ennas flores     que componen el prado,
que lo façen fermoso,     apuesto e temprado;
las flores son los nomnes     que li da el dictado
a la Virgo María,     madre del buen Criado.

32 La benedicta Virgen     es estrella clamada,
estrella de los mares,     guïona deseada,
es de los marineros     en las cuitas guardada,
ca quando éssa veden     es la nave guiada.

33 Es clamada, y éslo     de los cielos, reína,
tiemplo de Jesu Christo,     estrella matutina,
sennora natural,     pïadosa vezina,
de cuerpos e de almas     salud e medicina.

34 Ella es vellocino     que fue de Gedeón,
en qui vino la pluvia,     una grand vissïón;
ella es dicha fonda     de David el varón
con la qual confondió     al gigant tan fellón.

35 Ella es dicha fuent     de qui todos bevemos,
ella nos dio el cevo     de qui todos comemos;
ella es dicha puerto     a qui todos corremos,
e puerta por la qual     entrada atendemos.

36 Ella es dicha puerta     en sí bien encerrada,
pora nos es abierta     pora darnos la entrada;
ella es la palomba     de fiel bien esmerada,
en qui non cae ira,     siempre está pagada.

37 Ella con grand derecho     es clamada Sïón,
ca es nuestra talaya,     nuestra defensïón:
ella es dicha trono     del reï Salomón,
reï de grand justicia,     sabio por mirazón.

38 Non es nomne ninguno     que bien derecho venga
que en alguna guisa     a ella non avenga;
non ha tal que raíz     en ella no la tenga,
nin Sancho nin Domingo,     nin Sancha nin Domenga.

39 Es dicha vid, es uva,     almendra, malgranada,
que de granos de graçia     está toda calcada,
oliva, cedro, bálssamo,     palma bien ajumada,
piértega en que sovo     la serpiente alzada.

40 El fust que Moïsés     enna mano portava
que confondió los sabios     que Faraón preciava,
el que abrió los mares     e depués los cerrava,
si non a la Gloriosa     ál non significava.

41 Si metiéremos mientes     en ell otro bastón
que partió la contienda     que fue por Aarón,
ál non significava,     como diz la lectión,
si non a la Gloriosa,     esto bien con razón.

42 Sennores e amigos,     en vano contendemos,
entramos en grand pozo,     fondo no’l trovaremos;
más serién los sus nomnes     que nos d’ella leemos
que las flores del campo,     del más grand que savemos.

43 Desuso lo dissiemos     que eran los fructales
en qui facién las aves     los cantos generales,
los sus sanctos miraclos,     grandes e principales,
los quales organamos     ennas fiestas caubdales.

44 Quiero dexar con tanto     las aves cantadores,
las sombras e las aguas,     las devantdichas flores;
quiero d’estos fructales     tan plenos de dulzores
fer unos pocos viessos,     amigos e sennores.

45 Quiero en estos árbores     un ratiello sobir
e de los sos miraclos     algunos escrivir;
la Gloriosa me guíe    que lo pueda complir,
ca yo non me trevría     en ello a venir.

46 Terrélo por miráculo     que lo faz la Gloriosa
si guiarme quisiere     a mí en esta cosa;
Madre, plena de gracia,     reína poderosa,
tú me guía en ello,     ca eres pïadosa.

Miracolele Stăpânei noastre
Introducere

1 Prieteni și vasali ai Domnului cel Mare,
de mă veți asculta, dându-mi încuviințare,
aș vrea să povestesc o bună întâmplare:
de netăgăduit, luați-o ca atare.

2 Eu, maestrul Gonzalo, de Berceo numit,
mergând în pribegie, o pajiște-am găsit,
covor curat și verde, de flori acoperit,
un loc râvnit din suflet, de omul ostenit.

3 Parfumul suav de flori era liniștitor,
înviorând trupul și mintea tuturor;
din orice colț pâraie curgeau liniștitor,
reci vara, calde iarna, oricărui călător.

4 Căci de livezi abundă pământul bun, lucrat,
de pere și de rodii din greu împovărat,
cu mere și smochine în pomi e încărcat,
dar nu găseai vreunul înăcrit sau stricat.

5 Parfumul florilor, verdeața pitorească,
umbrele pomilor, cu palidă mireasmă,
nădușeala pe loc putând să mi-o oprească:
puteau din dulcea-i boare oamenii să trăiască.

6 Și n-am găsit pe lume loc mai desfătător,
nici umbr-atât de blândă și nici miros ușor;
mi-am lepădat cămașa, să simt acel fior,
întins la umbra unui copac fermecător.

7 Sub frunze diafane ca prin vis deslușesc,
triluri dulci și suave, când păsări ciripesc:
și nicăieri în lume n-o să mai întâlnesc,
sunete mai plăcute, ce sufletul hrănesc.

8 Unele țineau cvinta, altele o dublau,
o parte avea grijă și ritmul nu-l pierdeau;
la pauze și-n zbor toate se-armonizau,
iar cele mai stângace să cânte nu-ndrăzneau.

9 Nu-i organist în lume sau chiar violonist,
nici gig și nici psalteriu sau mână de artist,
nici orator, nici liră, nici vreun pianist
să merite-așa plată, chiar de e specialist.

10 Chiar dac-am înșirat aceste bunătăți,
nu-s nici a zecea parte, vă rog să mă credeți:
căci toate aceste daruri de mari varietăți,
nu le pot număra nici stareți exegeți.

11 Lunca ce-o pomenesc era de-altă natură:
nu-și pierdea măreția nici de frig nici căldură,
a fost întotdeauna de-o prospețime pură,
nicio furtună-n lume verdeața nu i-o fură.

12 Și cum mă odihneam culcat pe glia tare,
simțeam cum răul din trecutul meu dispare;
eu fără nici o grijă năpasta mea cea mare
uitat-am, căci e sfânt acest loc cu răcoare.

13 Oameni și chiar și păsări nu se sfiau să ia
din rodul bun și floarea ce lunca oferea:
căci buna bogăție din luncă nu lipsea,
de rupeai una, patru în locu-i zămislea.

14 Câmpia este ca și Paradisul mare,
în care Dumnezeu, cu binecuvântare,
a pus așa minuni spre-a omului crezare,
ca toți ce cred în El, să nu aibă pierzare.

15 Fructele pomilor sunt dulci și parfumate,
și cred că și Adam de-ar fi gustat din toate,
n-ar fi pierdut aceste locuri minunate,
nici el, nici Eva, azi n-ar fi avut păcate.

16 Domnilor și prieteni, ce-am spus, să țineți minte,
căci sensul e obscur în aceste cuvinte;
să căutăm s-ajungem în miezul lui fierbinte,
să luăm ce-i înăuntru, să mergem înainte.

17 Noi ce ne ducem traiul în liniște și pace
sau ne apasă clipa sau patul semn ne face,
suntem rătăcitori chiar dacă nu ne place,
Sîn’ Petru stă zălog, ce nimeni nu-l desface.

18 Cât timp trăim aici în lumea cea străină,
visăm s-ajungem iar la grația divină;
și-a noastră rătăcire atuncea se termină
când sufletul se-nalță spre-a Domnului grădină.

19 Călătorind spre pajiștea cea așteptată,
pribeagul își găsește tihna cea căutată:
Preasfânta Maică cea în lume fără pată,
ce n-a fost egalată de nimeni vreodată.

20 Pajiștea minunată e fără de păcate,
căci nu și-a pângărit a Ei virginitate;
Ea a rămas fecioară pentru eternitate,
curată, necoruptă și cu integritate.

21 Cele patru izvoare din pajiștea curată,
sunt patru evanghelii, ce nouă ni s-arată;
de patru-evangheliști scriptur-a fost creată,
căci le vorbise lor, Fecioara minunată.

22 Tot ce scriau aceștia, de Ea era-ndreptat,
și sfânt rămânea textul de dânsa lăudat;
părea că tot izvorul de la Ea a plecat,
căci fără sfatul Ei nimic nu s-a creat.

23 Răcoarea pomilor, dulce și sănătoasă,
a pelerinilor odihnă prețioasă,
e pentru păcătoși Maica cea cuvioasă,
ce zi și noapte-aduce rugăciunea duioasă.

24 Câți sunt în lumea mare și drepți și păcătoși,
că-s regi mari și împărați sau laici cuvioși,
în fața sorții noastre vom fi neputincioși;
toți vom culege flori sub pomii prețioși.

25 Pomii ce dăruiesc această umbră dulce
sunt sfintele minuni ce Maica ne aduce,
mai dulci ca mierea dată bolnavului să-mbuce,
ca să-i aline greul ce boala îi produce.

26 Păsări ce în livezi înalță madrigale,
și cu suavul tril aduc cântări loiale,
sunt Augustin, Grigore și încă alții care,
au lăsat scrise-n slove faptele Ei regale.

27 Aceștia o slăveau cu bună cuviință,
slăvind ale Ei fapte, credeau cu-a lor ființă;
ei povesteau mereu după a lor știință,
și toți împărtășeau o unică credință.

28 Privighetoarea cea cu măiastră cântare
și chiar și ciocârlia care se-nalță-n zare,
ca Isaia nu au glăsuit mai tare,
care cu alți profeți cântă a Ei onoare.

29 Apostolii-au adus oda cea mai firească;
duhovnici și martiri veneau să-i însoțească;
fecioarele-au urmat-o pe Maica cea cerească,
cântând o melodie de-a dreptul îngerească.

30 Și-n orice parohie, în fiecare zi,
cântări ca s-o cinstească mereu vei auzi:
clericii pe Fecioară voiesc a o slăvi;
sunt filomele care aduc doar bucurii.

31 Să revenim la flori ce pajiștea o-mbracă,
bogată și frumoasă doar ele o s-o facă;
florile oglindesc numele ce le poartă
în fiecare vers Fecioara Preacurată.

32 Maica cea minunată este o stea numită,
e steaua mărilor, de marinari dorită,
căci la nevoie mare Ea este pomenită,
ca să-i ghideze-n neguri, anume răsărită.

33 Ea este și în ceruri regină a blândeții,
templu al lui Hristos și steaua dimineții,
nobilă și pioasă stăpână, spun poeții,
e leacul cel mai bun al bolii și tristeții.

34 E lâna lui Ghedeon, ce din bătrâni se știe,
în care roua scris-a o mare profeție;
e praștia lui David, care cu vitejie,
pe gigantul trufaș l-a învins prin dibăcie.

35 Ea e zisa fântână, din ea cu toții bem;
tot ea ne-a dat și hrana din care toți mâncăm;
ea este port spre care cu toții alergăm,
este și ușa-n care intrare căutăm.

36 E acea poartă care e bine ferecată,
dar bună se deschide și nouă câteodată;
e porumbița blândă, de rele curățată,
fără de răzbunare și pururea-mpăcată.

37 Și pe bună dreptate, Sion este numită,
pentru că ne păzește mereu, neostenită;
tronul lui Solomon e Maica cea cinstită,
rege preaînțelept, dreptate nesfârșită.

38 Nu-i nume potrivit să nu-i vină cumva,
ce într-un fel sau altul de Ea nu s-ar lega,
nu există să n-aibă obârșia în Ea,
de-i Sancho ori Domingo, Sancha sau Domenga.

39 E viță, strugure, rodie sau migdală
este plină de har, nu-ncape îndoială,
măslin, cedru, balsam cu mireasmă regală,
toiagul cel cu șarpe din cartea ancestrală.

40 Toiagul ce-l purta Moise în mâna sa
pe înțelepții lui Faraon îi zdrobea,
cel ce deschidea marea, apoi o închidea,
fără Maica cea Sfântă, nimic nu valora.

41 De-ar fi gândul să zboare spre alt toiag vestit,
ce-a fost al lui Aaron3 și cearta a oprit,
el nu era decât cuvântul auzit,
ce spune că doar Ea darul le-a hărăzit.

42 Domnilor și prieteni, ne certăm în zadar,
căci în abisul mare ne afundarăm iar;
Ea are nume-n lume, citim noi, așadar,
cât florile câmpiei, poate mai multe chiar.

43 Mai sus am pomenit de-acei pomi roditori,
în care o slăveau ai Ei glăsuitori;
cu ale Ei minuni, cele mai mari comori,
pe care le cântăm în vaste sărbători.

44 Și-aș vrea să-nchei aici cu păsări cântătoare,
cu umbră și cu ape și flori mirositoare;
vreau din aceste roade ce-s pline de savoare
să scriu câteva versuri, prieteni de onoare.

45 Să urc în acești arbori pentru o clip-aș vrea
despre-ale Ei minuni să scriu dacă aș putea;
să-ndeplinesc aceasta, Maica mă va ghida,
să îndrăznesc s-o fac eu singur, n-aș putea.

46 Ce-o face Maica Sfântă, minune-oi socoti,
în acest lucru dacă Ea sprijin îmi va fi;
puternică regină, plină de bucurii,
cea care ești pioasă, Tu mă vei sfătui.

Trăducator: Râșca (Tofan) Maria Iuliana, 2026