Berceo Gonzalo de – Milagros de Nuestra Señora Introducción
Gonzalo de Berceo a fost un poet medieval spaniol, considerat primul poet cunoscut pe nume din literatura castiliană. S-a născut probabil la Berceo, în La Rioja, spre sfârșitul secolului al XII-lea, în jurul anului 1195 sau 1196, și a murit, de asemenea probabil, între 1253 și 1260. Datele exacte nu sunt sigure, deoarece informațiile despre viața sa provin din puține documente și din propriile sale texte.
A fost legat de mănăstirea San Millán de la Cogolla, unul dintre centrele religioase și culturale importante ale Castiliei medievale. Berceo a scris în limba castiliană, într-o epocă în care latina era încă limba dominantă a culturii scrise. Opera sa aparține așa-numitului mester de clerecía, o poezie cultă, religioasă și didactică, compusă în versuri regulate.
Cea mai cunoscută operă a sa este Milagros de Nuestra Señora, o colecție de douăzeci și cinci de povestiri despre miracole atribuite Fecioarei Maria. A scris și vieți de sfinți, precum Vida de San Millán de la Cogolla, Vida de Santo Domingo de Silos și Vida de Santa Oria, precum și texte religioase și doctrinare.
Prin opera sa, Gonzalo de Berceo a contribuit decisiv la formarea poeziei castiliene medievale.
Surse:
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Gonzalo de Berceo”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/gonzalo_de_berceo/
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Biografía de Gonzalo de Berceo”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/gonzalo_de_berceo/autor_biografia/
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Clasificación de las obras de Gonzalo de Berceo”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/gonzalo_de_berceo/su_obra_clasificacion/
Real Academia de la Historia, „Gonzalo de Berceo”: https://historia-hispanica.rah.es/biografias/7014-gonzalo-de-berceo
Milagros de Nuestra Señora
Introducción
1 Amigos e vassallos de Dios omnipotent,
si vos me escuchássedes por vuestro consiment,
querríavos contar un buen aveniment:
terrédeslo en cabo por bueno verament.
2 Yo maestro Gonçalvo de Verceo nomnado,
yendo en romería caeçí en un prado,
verde e bien sençido, de flores bien poblado,
logar cobdiçiaduero pora omne cansado.
3 Davan olor sovejo las flores bien olientes,
refrescavan en omne las carnes e las mientes;
manavan cada canto fuentes claras corrientes,
en verano bien frías, en ivierno calientes.
4 Avién y grand abondo de buenas arboledas,
milgranos e figueras, peros e mazanedas,
e muchas otras fructas de diversas monedas,
mas non avié ningunas podridas nin azedas.
5 La verdura del prado, la olor de las flores,
las sombras de los árbores de temprados savores,
resfrescáronme todo e perdí los sudores:
podrié vevir el omne con aquellos olores.
6 Nunqua trobé en sieglo logar tan deleitoso,
nin sombra tan temprada nin olor tan sabroso;
descargué mi ropiella por yazer más viçioso,
poséme a la sombra de un árbor fermoso.
7 Yaziendo a la sombra perdí todos cuidados,
odí sonos de aves, dulces e modulados:
nunqua udieron omnes órganos más temprados,
nin que formar pudiessen sones más acordados.
8 Unas tenién la quinta, e las otras doblavan,
otras tenién el punto, errar no las dexavan:
al posar e al mover, todas se esperavan,
aves torpes nin roncas non se acostavan.
9 Non serié organista nin serié vïolero,
nin giga nin salterio nin mano de rotero,
nin estrument nin lengua nin tan claro vocero
cuyo canto valiesse con esto un dinero.
10 Peroque nos dissiemos todas estas bondades,
non contamos las diezmas, esto bien lo creades:
que avié de noblezas tantas diversidades
que no las contarien priores nin abbades.
11 El prado que vos digo avié otra bondat:
por calor nin por frío non perdié su beltat,
siempre estava verde en su entegredat,
non perdié la verdura por nulla tempestat.
12 Manamano que fui en tierra acostado,
de todo el lazerio fui luego folgado;
oblidé toda cuita e lazerio passado:
¡Qui allí se morasse serié bienventurado!
13 Los omnes e las aves, quantos acaecién,
levavan de las flores quantas levar querién,
mas mengua en el prado ninguna non façién:
por una que levavan tres e quatro nacién.
14 Semeja esti prado egual de Paraíso,
en qui Dios tan grand graçia, tan grand bendiçión miso;
él que crió tal cosa maestro fue anviso:
omne que ý morasse nunqua perdrié el viso.
15 El fructo de los árbores era dulz e sabrido,
si don Adám oviesse de tal fructo comido,
de tan mala manera non serié decibido,
ni tomarién tal danno Eva nin so marido.
16 Sennores e amigos, lo que dicho avemos
palavra es oscura, esponerla queremos:
tolgamos la corteza, al meollo entremos,
prendamos lo de dentro, lo de fuera dessemos.
17 Todos quantos vevimos, que en piedes andamos,
siquiere en presión o en lecho yagamos,
todos somos romeos que camino pasamos,
San Peidro lo diz esto, por él vos lo provamos.
18 Quanto aquí vivimos en ageno moramos;
la ficança durable suso la esperamos;
la nuestra romería estonz la acabamos,
quando a Paraíso las álmas envïamos.
19 En esta romería avemos un buen prado
en qui trova repaire tot romeo cansado:
la Virgin Glorïosa, madre del buen Criado,
del qual otro ninguno egual non fue trobado.
20 Esti prado fue siempre verde en onestat,
ca nunca ovo mácula la su virginidat,
post partum et in partu fue virgin de verdat,
illesa, incorrupta en su entegredat.
21 Las quatro fuentes claras que del prado manavan,
los quatro evangelios, esso significavan,
ca los evangelistas quatro que los dictavan,
quando los escrivién, con ella se fablavan.
22 Quanto escrivién ellos, ella lo emendava,
esso era bien firme lo que ella laudava;
parece que el riego todo d’ella manava
quando a menos d’ella nada non se guiava.
23 La sombra de los árbores, buena, dulz e sanía,
en qui ave repaire toda la romería,
sí son las oraciones que faz Santa María
que por los peccadores ruega noch e día.
24 Quantos que son en mundo, justos e peccadores,
coronados e legos, reys e emperadores,
allí corremos todos, vassallos e sennores,
todos a la su sombra imos coger las flores.
25 Los árbores que facen sombra dulz e donosa
son los santos miraclos que faz la Glorïosa,
ca son mucho más dulzes que azúcar sabrosa,
la que dan al enfermo en la cuita raviosa.
26 Las aves que organan entre essos fructales,
que han las dulzes vozes, dizen cantos leales,
estos son Agustino, Gregorio, otros tales,
quantos que escrivieron los sos fechos reales.
27 Estos avién con ella amor e atenencia,
en laudar los sos fechos metién toda femencia;
todos fablavan d’ella, cascuno su sentencia,
pero tenién por todo todos una creencia.
28 El rosennor que canta por fin maestría,
siquiere la calandria que faz grand melodía,
mucho cantó mejor el barón Isaía
e los otros prophetas, onrrada compannía.
29 Cantaron los apóstolos muedo muy natural,
confessores e mártires facién otro tal;
las vírgenes siguieron la gran Madre caudal,
cantan delante d’ella canto bien festival.
30 Por todas las eglesias, esto es cada día,
cantan laudes ant ella toda la clerecía:
todos li façen cort a la Virgo María;
estos son rossennoles de gran placentería.
31 Tornemos ennas flores que componen el prado,
que lo façen fermoso, apuesto e temprado;
las flores son los nomnes que li da el dictado
a la Virgo María, madre del buen Criado.
32 La benedicta Virgen es estrella clamada,
estrella de los mares, guïona deseada,
es de los marineros en las cuitas guardada,
ca quando éssa veden es la nave guiada.
33 Es clamada, y éslo de los cielos, reína,
tiemplo de Jesu Christo, estrella matutina,
sennora natural, pïadosa vezina,
de cuerpos e de almas salud e medicina.
34 Ella es vellocino que fue de Gedeón,
en qui vino la pluvia, una grand vissïón;
ella es dicha fonda de David el varón
con la qual confondió al gigant tan fellón.
35 Ella es dicha fuent de qui todos bevemos,
ella nos dio el cevo de qui todos comemos;
ella es dicha puerto a qui todos corremos,
e puerta por la qual entrada atendemos.
36 Ella es dicha puerta en sí bien encerrada,
pora nos es abierta pora darnos la entrada;
ella es la palomba de fiel bien esmerada,
en qui non cae ira, siempre está pagada.
37 Ella con grand derecho es clamada Sïón,
ca es nuestra talaya, nuestra defensïón:
ella es dicha trono del reï Salomón,
reï de grand justicia, sabio por mirazón.
38 Non es nomne ninguno que bien derecho venga
que en alguna guisa a ella non avenga;
non ha tal que raíz en ella no la tenga,
nin Sancho nin Domingo, nin Sancha nin Domenga.
39 Es dicha vid, es uva, almendra, malgranada,
que de granos de graçia está toda calcada,
oliva, cedro, bálssamo, palma bien ajumada,
piértega en que sovo la serpiente alzada.
40 El fust que Moïsés enna mano portava
que confondió los sabios que Faraón preciava,
el que abrió los mares e depués los cerrava,
si non a la Gloriosa ál non significava.
41 Si metiéremos mientes en ell otro bastón
que partió la contienda que fue por Aarón,
ál non significava, como diz la lectión,
si non a la Gloriosa, esto bien con razón.
42 Sennores e amigos, en vano contendemos,
entramos en grand pozo, fondo no’l trovaremos;
más serién los sus nomnes que nos d’ella leemos
que las flores del campo, del más grand que savemos.
43 Desuso lo dissiemos que eran los fructales
en qui facién las aves los cantos generales,
los sus sanctos miraclos, grandes e principales,
los quales organamos ennas fiestas caubdales.
44 Quiero dexar con tanto las aves cantadores,
las sombras e las aguas, las devantdichas flores;
quiero d’estos fructales tan plenos de dulzores
fer unos pocos viessos, amigos e sennores.
45 Quiero en estos árbores un ratiello sobir
e de los sos miraclos algunos escrivir;
la Gloriosa me guíe que lo pueda complir,
ca yo non me trevría en ello a venir.
46 Terrélo por miráculo que lo faz la Gloriosa
si guiarme quisiere a mí en esta cosa;
Madre, plena de gracia, reína poderosa,
tú me guía en ello, ca eres pïadosa.
Miracolele Stăpânei noastre
Introducere
1 Prieteni și vasali ai Domnului cel Mare,
de mă veți asculta, dându-mi încuviințare,
aș vrea să povestesc o bună întâmplare:
de netăgăduit, luați-o ca atare.
2 Eu, maestrul Gonzalo, de Berceo numit,
mergând în pribegie, o pajiște-am găsit,
covor curat și verde, de flori acoperit,
un loc râvnit din suflet, de omul ostenit.
3 Parfumul suav de flori era liniștitor,
înviorând trupul și mintea tuturor;
din orice colț pâraie curgeau liniștitor,
reci vara, calde iarna, oricărui călător.
4 Căci de livezi abundă pământul bun, lucrat,
de pere și de rodii din greu împovărat,
cu mere și smochine în pomi e încărcat,
dar nu găseai vreunul înăcrit sau stricat.
5 Parfumul florilor, verdeața pitorească,
umbrele pomilor, cu palidă mireasmă,
nădușeala pe loc putând să mi-o oprească:
puteau din dulcea-i boare oamenii să trăiască.
6 Și n-am găsit pe lume loc mai desfătător,
nici umbr-atât de blândă și nici miros ușor;
mi-am lepădat cămașa, să simt acel fior,
întins la umbra unui copac fermecător.
7 Sub frunze diafane ca prin vis deslușesc,
triluri dulci și suave, când păsări ciripesc:
și nicăieri în lume n-o să mai întâlnesc,
sunete mai plăcute, ce sufletul hrănesc.
8 Unele țineau cvinta, altele o dublau,
o parte avea grijă și ritmul nu-l pierdeau;
la pauze și-n zbor toate se-armonizau,
iar cele mai stângace să cânte nu-ndrăzneau.
9 Nu-i organist în lume sau chiar violonist,
nici gig și nici psalteriu sau mână de artist,
nici orator, nici liră, nici vreun pianist
să merite-așa plată, chiar de e specialist.
10 Chiar dac-am înșirat aceste bunătăți,
nu-s nici a zecea parte, vă rog să mă credeți:
căci toate aceste daruri de mari varietăți,
nu le pot număra nici stareți exegeți.
11 Lunca ce-o pomenesc era de-altă natură:
nu-și pierdea măreția nici de frig nici căldură,
a fost întotdeauna de-o prospețime pură,
nicio furtună-n lume verdeața nu i-o fură.
12 Și cum mă odihneam culcat pe glia tare,
simțeam cum răul din trecutul meu dispare;
eu fără nici o grijă năpasta mea cea mare
uitat-am, căci e sfânt acest loc cu răcoare.
13 Oameni și chiar și păsări nu se sfiau să ia
din rodul bun și floarea ce lunca oferea:
căci buna bogăție din luncă nu lipsea,
de rupeai una, patru în locu-i zămislea.
14 Câmpia este ca și Paradisul mare,
în care Dumnezeu, cu binecuvântare,
a pus așa minuni spre-a omului crezare,
ca toți ce cred în El, să nu aibă pierzare.
15 Fructele pomilor sunt dulci și parfumate,
și cred că și Adam de-ar fi gustat din toate,
n-ar fi pierdut aceste locuri minunate,
nici el, nici Eva, azi n-ar fi avut păcate.
16 Domnilor și prieteni, ce-am spus, să țineți minte,
căci sensul e obscur în aceste cuvinte;
să căutăm s-ajungem în miezul lui fierbinte,
să luăm ce-i înăuntru, să mergem înainte.
17 Noi ce ne ducem traiul în liniște și pace
sau ne apasă clipa sau patul semn ne face,
suntem rătăcitori chiar dacă nu ne place,
Sîn’ Petru stă zălog, ce nimeni nu-l desface.
18 Cât timp trăim aici în lumea cea străină,
visăm s-ajungem iar la grația divină;
și-a noastră rătăcire atuncea se termină
când sufletul se-nalță spre-a Domnului grădină.
19 Călătorind spre pajiștea cea așteptată,
pribeagul își găsește tihna cea căutată:
Preasfânta Maică cea în lume fără pată,
ce n-a fost egalată de nimeni vreodată.
20 Pajiștea minunată e fără de păcate,
căci nu și-a pângărit a Ei virginitate;
Ea a rămas fecioară pentru eternitate,
curată, necoruptă și cu integritate.
21 Cele patru izvoare din pajiștea curată,
sunt patru evanghelii, ce nouă ni s-arată;
de patru-evangheliști scriptur-a fost creată,
căci le vorbise lor, Fecioara minunată.
22 Tot ce scriau aceștia, de Ea era-ndreptat,
și sfânt rămânea textul de dânsa lăudat;
părea că tot izvorul de la Ea a plecat,
căci fără sfatul Ei nimic nu s-a creat.
23 Răcoarea pomilor, dulce și sănătoasă,
a pelerinilor odihnă prețioasă,
e pentru păcătoși Maica cea cuvioasă,
ce zi și noapte-aduce rugăciunea duioasă.
24 Câți sunt în lumea mare și drepți și păcătoși,
că-s regi mari și împărați sau laici cuvioși,
în fața sorții noastre vom fi neputincioși;
toți vom culege flori sub pomii prețioși.
25 Pomii ce dăruiesc această umbră dulce
sunt sfintele minuni ce Maica ne aduce,
mai dulci ca mierea dată bolnavului să-mbuce,
ca să-i aline greul ce boala îi produce.
26 Păsări ce în livezi înalță madrigale,
și cu suavul tril aduc cântări loiale,
sunt Augustin, Grigore și încă alții care,
au lăsat scrise-n slove faptele Ei regale.
27 Aceștia o slăveau cu bună cuviință,
slăvind ale Ei fapte, credeau cu-a lor ființă;
ei povesteau mereu după a lor știință,
și toți împărtășeau o unică credință.
28 Privighetoarea cea cu măiastră cântare
și chiar și ciocârlia care se-nalță-n zare,
ca Isaia nu au glăsuit mai tare,
care cu alți profeți cântă a Ei onoare.
29 Apostolii-au adus oda cea mai firească;
duhovnici și martiri veneau să-i însoțească;
fecioarele-au urmat-o pe Maica cea cerească,
cântând o melodie de-a dreptul îngerească.
30 Și-n orice parohie, în fiecare zi,
cântări ca s-o cinstească mereu vei auzi:
clericii pe Fecioară voiesc a o slăvi;
sunt filomele care aduc doar bucurii.
31 Să revenim la flori ce pajiștea o-mbracă,
bogată și frumoasă doar ele o s-o facă;
florile oglindesc numele ce le poartă
în fiecare vers Fecioara Preacurată.
32 Maica cea minunată este o stea numită,
e steaua mărilor, de marinari dorită,
căci la nevoie mare Ea este pomenită,
ca să-i ghideze-n neguri, anume răsărită.
33 Ea este și în ceruri regină a blândeții,
templu al lui Hristos și steaua dimineții,
nobilă și pioasă stăpână, spun poeții,
e leacul cel mai bun al bolii și tristeții.
34 E lâna lui Ghedeon, ce din bătrâni se știe,
în care roua scris-a o mare profeție;
e praștia lui David, care cu vitejie,
pe gigantul trufaș l-a învins prin dibăcie.
35 Ea e zisa fântână, din ea cu toții bem;
tot ea ne-a dat și hrana din care toți mâncăm;
ea este port spre care cu toții alergăm,
este și ușa-n care intrare căutăm.
36 E acea poartă care e bine ferecată,
dar bună se deschide și nouă câteodată;
e porumbița blândă, de rele curățată,
fără de răzbunare și pururea-mpăcată.
37 Și pe bună dreptate, Sion este numită,
pentru că ne păzește mereu, neostenită;
tronul lui Solomon e Maica cea cinstită,
rege preaînțelept, dreptate nesfârșită.
38 Nu-i nume potrivit să nu-i vină cumva,
ce într-un fel sau altul de Ea nu s-ar lega,
nu există să n-aibă obârșia în Ea,
de-i Sancho ori Domingo, Sancha sau Domenga.
39 E viță, strugure, rodie sau migdală
este plină de har, nu-ncape îndoială,
măslin, cedru, balsam cu mireasmă regală,
toiagul cel cu șarpe din cartea ancestrală.
40 Toiagul ce-l purta Moise în mâna sa
pe înțelepții lui Faraon îi zdrobea,
cel ce deschidea marea, apoi o închidea,
fără Maica cea Sfântă, nimic nu valora.
41 De-ar fi gândul să zboare spre alt toiag vestit,
ce-a fost al lui Aaron3 și cearta a oprit,
el nu era decât cuvântul auzit,
ce spune că doar Ea darul le-a hărăzit.
42 Domnilor și prieteni, ne certăm în zadar,
căci în abisul mare ne afundarăm iar;
Ea are nume-n lume, citim noi, așadar,
cât florile câmpiei, poate mai multe chiar.
43 Mai sus am pomenit de-acei pomi roditori,
în care o slăveau ai Ei glăsuitori;
cu ale Ei minuni, cele mai mari comori,
pe care le cântăm în vaste sărbători.
44 Și-aș vrea să-nchei aici cu păsări cântătoare,
cu umbră și cu ape și flori mirositoare;
vreau din aceste roade ce-s pline de savoare
să scriu câteva versuri, prieteni de onoare.
45 Să urc în acești arbori pentru o clip-aș vrea
despre-ale Ei minuni să scriu dacă aș putea;
să-ndeplinesc aceasta, Maica mă va ghida,
să îndrăznesc s-o fac eu singur, n-aș putea.
46 Ce-o face Maica Sfântă, minune-oi socoti,
în acest lucru dacă Ea sprijin îmi va fi;
puternică regină, plină de bucurii,
cea care ești pioasă, Tu mă vei sfătui.
Trăducator: Râșca (Tofan) Maria Iuliana, 2026