Pueyo Chris – Lo contrario de la soledad es uno mismo

Chris Pueyo, numele literar al lui Christian Martínez Pueyo, este un scriitor și poet spaniol contemporan, născut în 1994. Este cunoscut și sub pseudonimul „Peter Pan”, nume cu care s-a făcut remarcat inițial în mediul online. A studiat Literatură Generală și Comparată la Universidad Complutense de Madrid și a devenit cunoscut mai ales printr-un stil confesiv, direct și emoțional, apropiat de literatura juvenilă și de poezia contemporană.
A debutat în 2015 cu El Chico de las Estrellas, o carte cu puternice elemente autobiografice și poetice, publicată de editura Destino. Volumul a avut o receptare importantă în rândul tinerilor cititori și este asociat adesea cu literatura LGTB din Spania. În 2017 a publicat Aquí dentro siempre llueve, considerat primul său pas clar în poezie, o carte centrată pe tristețe, identitate și procesul de acceptare personală. Ulterior au urmat La abuela (2019), Hombres a los que besé (2021) și cărțile din seria Bastian y Cairo.
Prin opera sa, Chris Pueyo abordează teme precum fragilitatea, iubirea, memoria, diferența, libertatea personală și nevoia de a transforma suferința în limbaj literar.

Surse:
PlanetadeLibros, „Chris Pueyo”: https://www.planetadelibros.com/autor/chris-pueyo/000044724
PlanetadeLibros, „El Chico de las Estrellas”: https://www.planetadelibros.com/libro-el-chico-de-las-estrellas/203311 
Lecturalia, „Chris Pueyo”: https://www.lecturalia.com/autor/23614/chris-pueyo
Editabundo, „Chris Pueyo”: https://editabundo.com/chris-pueyo-2/

Lo contrario de la soledad es uno mismo

Mi vida era un cuento de hadas donde una pesadilla
metía los puños en mis ojos,
pero…
¿Cómo se sale de donde no recuerdas
haber entrado?
Ojos cerrados:
El espejo me dice a la cara
que soy mi propia cruz.
Reconozco con más vergüenza que luz
sobre estos versos
que esta vida es la herida
que deja un cuerpo sobre otro,
hasta que uno la mira y se reconocen
entre ladridos y cariño.
Que mi historia
es la de un muchacho crucificado sobre sus
propios renglones en mitad de la tormenta,
hasta que alguien
le desclavó,
secó su pelo,
le puso precio a la tristeza azul
y
le
llamó
literatura.
Desde entonces las letras son mi camino
y a mí me gusta huir dejando huella
para no olvidar de dónde vengo,
por si alguien se pregunta
¿dónde está?
Siempre
desnudo
bajo
las
palabras.
Todo el mundo lo sabe:
cuando te rompen el corazón en mil pedazos
y te agachas para recogerlos,
solo hay novecientos noventa y nueve trozos.
La noche duerme sobre mi espalda
y no alcanzo a recordar cuándo fue la última
vez que una ventana me abrió los brazos.
Me he pasado tanto tiempo esperándome
que antes de llegar
escapé como los creyentes del futuro:
con los ojos cerrados
y agarrando fuerte el presente.
«Si te bajas el orgullo,
yo me quito la corona»
me dije,
y terminé
besándome
las
espinas.
Ojos abiertos:
Ahora veo puentes
vencedores lamentando la guerra,
un abuelo besando una medalla que es nieto,
flechas de pájaros,
amigas
demasiado llenas de vida
para ser amadas a medias,
amigos
soñando con discotecas
en las que se baila lento,
mujeres de espaldas desnudas
adelantándose al pasado,
labios sospechosos de soñar
con el roce de una boca cobarde,
anarquía en las caderas,
manos entrelazándose,
un tren llegando a cocheras
con una pareja de enamorados dormidos,
y una flor
ha
nacido
en
mi
ventana.
Ahora tengo en los bolsillos
las llaves de un hogar
—mírame, amor,
yo que solo aprendí a usar las puertas
como salidas de emergencia—.
Esta noche mis miedos
no pasarán,
esta noche, el llanto
no me cuesta la risa,
esta noche, el paso que me saca
del pozo
me devuelve la luz.
(Lo contrario de soledad
es uno mismo.)

Opusul singurătății ești tu însuți

 

Viața mea era un basm cu zâne în care un coșmar
își înfigea pumnii în ochii mei,
dar…
Cum ieși de acolo de unde nu-ți amintești să fi intrat?
Ochi închiși:
Oglinda îmi spune în față
că sunt propria-mi cruce.
Recunosc, cu mai multă rușine decât lumină peste
aceste versuri,
că viața aceasta este rana
pe care un trup o lasă peste altul,
până când cineva o privește și se recunosc
printre lătrături și afecțiune.
Că povestea mea
este cea a unui tânăr crucificat pe propriile-i
rânduri în mijlocul furtunii,
până când cineva
l-a coborât de pe cruce,
i-a uscat părul,
a pus un preț pe tristețea albastră
și
a
numit-o
literatură.
De atunci, literele sunt calea mea
și mie îmi place să fug lăsând urme,
pentru a nu uita de unde vin,
în caz că cineva se întreabă:
Unde este?
Mereu
gol
sub
cuvinte.

Toată lumea o știe:
când ți se frânge inima în o mie de bucăți
și te apleci să le aduni,
mai rămân doar nouă sute nouăzeci și nouă.
Noaptea dormea pe spatele meu
și nu reușesc să-mi amintesc când a fost ultima dată
când o fereastră mi-a deschis brațele.
Am petrecut atâta timp așteptându-mă,
încât exact înainte să ajung,
am fugit asemenea credincioșilor în viitor:
cu ochii închiși
și strângând tare în pumn prezentul.
„Dacă îți reduci orgoliul,
eu îmi dau jos coroana”,
mi-am spus,
și am sfârșit
sărutându-mi
spinii.

Ochi deschiși:
Acum văd poduri
triumfătoare deplângând războiul,
un bunic sărutând o medalie ce-i aparține unui copil, care este nepotul lui,
stoluri de păsări în formă de săgeată,
prietene
mult prea pline de viață
pentru a fi iubite pe jumătate,
prieteni
visând la discoteci
în care se dansează lent,
femei cu spatele gol
luând-o înaintea trecutului,
buze suspecte că ar visa
la atingerea unei guri lașe,
anarhie în șolduri,
mâini împletindu-se,
un tren sosind în depou
cu un cuplu de îndrăgostiți adormiți,
și o floare
a
răsărit
la
fereastra
mea.
Acum păstrez în buzunare
cheile unui cămin
— privește-mă, iubire,
eu, care învățasem să folosesc ușile
doar ca ieșiri de urgență —.
În această noapte, fricile mele
nu vor trece;
în această noapte, plânsul
nu mă va costa râsul;
în noaptea aceasta, pasul care mă scoate
din puț
îmi restituie lumina.
(Opusul singurătății
ești tu însuți.)

Trăducator: Ion Andra Monica, 2026