Verástegui Enrique – Profecía de las rosas (fragmento)

Enrique Verástegui, pe numele său complet Enrique Fidel Verástegui Peláez, a fost un poet, eseist și romancier peruan. S-a născut la Lima, la 24 aprilie 1950, și a murit la 27 iulie 2018. A crescut în San Vicente de Cañete, oraș care a avut o importanță afectivă și culturală în formarea sa.
Este considerat una dintre vocile originale ale poeziei peruane din Generația anilor ’70. A studiat la Universidad Nacional Mayor de San Marcos și a fost legat de mișcarea poetică Hora Zero, una dintre cele mai importante avangarde literare peruane ale secolului al XX-lea. Opera sa s-a caracterizat printr-un limbaj intens, urban, intelectual și experimental, în care se întâlnesc poezia, filosofia, politica, matematica, erotismul și critica socială.
Primul său volum important, En los extramuros del mundo, a fost publicat în 1971 și l-a consacrat ca poet. Printre alte cărți ale sale se numără Praxis, asalto y destrucción del infierno, Monte de goce, Angelus Novus, El motor del deseo și Splendor. A scris, de asemenea, romane și eseuri.
Enrique Verástegui rămâne o figură esențială a literaturii peruane contemporane și a poeziei hispano-americane.

Surse:
Casa de la Literatura Peruana, „Ha fallecido Enrique Verástegui, voz original de la generación del 70”: https://www.casadelaliteratura.gob.pe/ha-fallecido-enrique-verastegui-voz-original-la-generacion-del-70/  
Biblioteca Nacional del Perú, „Biblioteca Nacional proyectó cortometraje inspirado en la vida y obra de Enrique Verástegui”: https://www.bnp.gob.pe/biblioteca-nacional-proyecto-cortometraje-inspirado-en-la-vida-y-obra-de-enrique-verastegui/  
Círculo de Poesía, „Enrique Verástegui: Giordano Bruno”: https://circulodepoesia.com/2019/12/enrique-verastegui-giordano-bruno/  
PuntoEdu PUCP, „Enrique Verástegui: el fin de un mundo”: https://puntoedu.pucp.edu.pe/archivo/enrique-verastegui-el-fin-de-un-mundo/

Profecía de las rosas

(Fragmento)

 No hay grandes naciones en el mundo moderno
que no surgieran como un pabellón de belleza en el alba elevándose
sobre sangre, carne quemada, huesos molidos,
y metralla. No hay un muchacho alocado sin el clavicordio
de su patria por quien combatir, o rasgarse
la carne furiosa mientras se arranca un fruto al verano
y uno va allí correteando contra la soledad
o la inhumanidad cuando la lluvia ha ido engredando
un pasto verde furioso en rocas primaverales.
Y todo lo que uno ha amado —su tierra como este cielo donde vuelan
mis ojos
y sus noches sublimes
como un incendio de lirios en lo alto de un cerro,
espléndida laguna encantada, huacas de barro y piedra donde
ramas de viñedos se extienden floreciendo hermosos como toda
bondad cuando uno sueña un verso
en lo hondo de un bosque de manzanos silvestres
y ya no posee sino lo que uno ha sido y será́ —tierra como
llamaradas de gladiolos anaranjados
con alondras cuyo corazón palpita en tus ojos
y yo he sentido entonces una fuerza que viene,
como el ayer, de un mañana liberado en mi mente donde sol
y luna se aliaban
y fuego y mar, esta terca belleza
de no haber podido aún resistirse a lo bello
ni a la bendición de amar un gran país que nació
a fuego y a sangre, Tahuantisuyu, Túpac Amaru,
guerra de la independencia como puños y hoces segando
el pescuezo de encomenderos inquisidores virreyes
                                       y esto es lo que hemos amado
y ha perdurado en el centro de esta sangre que no es monumento
olvidado —con verjas,
ofrenda de flores pusilánimes— sino impulso
y magnificencia, historia: ríos de lava y horcas donde se
balancea ahora el fantasma
de quienes se autollamaron padres de la patria,
terratenientes, obispos simoníacos, banqueros que son leña
quemada,
azufre en la puerta de sus comercios cerrados
y allí donde lo que hoy es quietud, pasto de parque,
fue rabia y carne descoyuntada, sablazos,
hombres comiéndose una descarga de pólvora antes
de perderse esta dicha de ver a sus hijos posesionados
como alondras en una primavera arrogante.
Y no hay grandes naciones que no surgieran
tumultuosamente violentas, turbas o masas hambrientas sacudiendo la
madrugada de un libro de visionarios insomnes porque lo que hoy es esta
belleza en el cielo es el coraje
                                       que pudo engendrarlo.

Profeția trandafirilor

(Fragment)

Nu există mari națiuni în lumea modernă
care să nu se fi înălțat ca un stindard de frumusețe în zori, ridicându-se
peste sânge, carne arsă, oase sfărâmate,
și schije. Nu e flăcău nesăbuit fără clavicordul
patriei sale pentru care să lupte, sau să-și sfâșie
carnea furioasă în timp ce smulge un fruct verii
și aleargă pe-acolo rătăcind împotriva singurătății
ori a inumanității, când ploaia a zămislit
o iarbă de-un verde furios pe stâncile primăverii.
Și tot ceea ce omul a iubit —pământul său asemenea acestui cer pe care-mi zboară privirea
și nopțile sale sublime
ca un incendiu de crini pe creasta unei coline,
splendida lagună fermecată, huacas de lut și piatră unde
ramuri de viță de vie se întind, înflorind superbe ca orice
bunătate, atunci când visezi un vers
în adâncul unei păduri de meri sălbatici
și nu mai deții decât ceea ce ai fost și vei fi —pământ ca
niște flăcări de gladiole portocalii
cu ciocârlii a căror inimă palpită în ochii tăi
iar eu am simțit atunci o forță ce vine,
ca ziua de ieri, dintr-un mâine eliberat în mintea mea, unde soarele
și luna se aliau
cu focul și marea, această frumusețe încăpățânată
de a nu fi putut încă rezista în fața frumosului
nici în fața binecuvântării de a iubi o țară măreață ce s-a născut
prin foc și sânge, Tahuantisuyu, Túpac Amaru,
războiul de independență asemenea unor pumni și seceri retezând
gâtlejul encomenderilor, al inchizitorilor și al viceregilor
                                       iar asta e cees ce am iubit
și a dăinuit în miezul acestui sânge care nu e un monument
                                       uitat – cu grilaje,
ofrandă de flori lașe— ci este impuls
și măreție, e istorie: râuri de lavă și spânzurători unde se
leagănă acum fantoma
celor ce s-au autointitulat părinți ai patriei,
moșieri, episcopi simoniaci, bancheri ce nu-s decât
tăciuni,
pucioasă la poarta prăvăliilor lor ferecate
iar acolo unde astăzi e liniște, iarbă de parc,
a fost furie și carne sfârtecată, lovituri de sabie,
oameni înghițind o descărcare de pulbere înainte
de a pierde acea bucurie de a-și vedea fiii luând pământul în stăpânire
precum ciocârliile într-o primăvară arogantă.
Și nu există mari națiuni care să nu se fi înălțat
tumultuos de violente, gloate sau mase flămânde zguduind
zorii dintr-o carte a vizionarilor insomniaci, căci ceea ce astăzi e această
frumusețe pe cer este curajul
                                       ce-a putut-o zămisli.

Trăducator: Pascale Eduard, Premiul al II-lea, 2026