López Elsa – Te morirás primero
Amada Elsa López Rodríguez s‑a născut la 17 ianuarie 1943 în Santa Isabel, pe atunci în Fernando Poo (Guineea Spaniolă) — astăzi Malabo, în Guineea Ecuatorială. Este o scriitoare și poetă spaniolă recunoscută, căreia i s‑au decernat numeroase distincții literare, incluzând Premiul Internațional de Poezie Orașul Melilla și Premiul Național de Poezie José Hierro.
După copilărie, a emigrat în Insulele Canare și apoi în Madrid, unde a studiat filosofia la Universitatea Complutense din Madrid. În anii ’60, a început o carieră didactică și literară, îmbinând predarea literaturii cu activitatea sa creativă și critică.
Opera sa poetică este caracterizată de o reflecție profundă asupra identității, memoriei, istoriei personale și colective, și de o sensibilitate lirică remarcabilă. Ca scriitoare, Elsa López a cultivat atât poezia, cât și proza și eseistica, devenind o voce influentă în literatura spaniolă contemporană.
Te morirás primero
Te morirás primero, ya lo sé.
No creas que me importa.
Me vestiré de gala,
con los tacones altos miraré las estrellas
y andaré por las plazas como si fuera fiesta.
Ya verás, cuando te mueras
irán nuestros amigos al entierro.
Habrán ramos, ofrendas,
un latido de pájaro golpeará las ventanas
y el altar se hará añicos durante el ofertorio.
Yo me pondré las gafas de no querer mirarte,
las de mirar el mar y verlo a mi manera.
Escucharé tus versos,
aquellos que escribiste antes de yo leerlos,
seguiré las estatuas
y me vendrá tu llanto y el amor que no tuve.
¿Te imaginas, amor?,
tú allí, muerto, tan solemne y tan quieto,
y yo un bullir de rosas en los bancos del fondo.
Yo, de rojo vestida, trenzas negras mi pelo
y las manos muy blancas acariciando espejos
por donde te has mirado.
Sin una sola lágrima.
Oculta por la pena que siempre fuera mía.
Pensando en tus caricias
y el júbilo perfecto de una siesta de sol
que nunca llegaría.
¿Te imaginas, amor?
Tus nietos, tus parientes,
y en el último asiento una hermosa muchacha
iluminado el arco de sus blancas axilas
por la luz de tus ojos.
Vendrán los oradores y hablarán de tu ingenio,
de tus muecas feroces,
de las horas amables en que ocupabas sitios,
lugares acordados.
Hablarán de tus gestos, de tu bufanda oscura,
del inconstante deleite de tu boca,
del mar que te ocupaba los momentos felices.
Llorarán los acólitos,
las vírgenes de plomo, los ángeles de cera…
Y nunca sabrá nadie que me he muerto contigo.