Rojas Pizarro Gonzalo – Al silencio, ¿Qué se ama cuando se ama?, Cítara mía, hermosa…
Gonzalo Rojas Pizarro a fost un poet, profesor și diplomat chilian. S-a născut la Lebu, în Chile, la 20 decembrie 1916, și a murit la Santiago de Chile, la 25 aprilie 2011. Este considerat una dintre marile voci ale poeziei chiliene și latino-americane din secolul al XX-lea.
A studiat Dreptul și Literatură la Universitatea din Chile și a lucrat ca profesor universitar. În tinerețe a fost apropiat de grupul suprarealist chilian La Mandrágora, dar opera sa și-a construit repede un drum propriu. A predat la universități din Chile și din străinătate și a avut și activitate diplomatică. După lovitura de stat din Chile din 1973, a trăit o perioadă în exil.
Primul său volum important, La miseria del hombre, a apărut în 1948. Printre cărțile sale se numără Contra la muerte, Oscuro, Transtierro, Del relámpago, Materia de testamento, Desocupado lector și Río turbio. Poezia sa se remarcă prin intensitate verbală, erotism, reflecție asupra morții, energie vizionară și un limbaj apropiat de avangardă.
Gonzalo Rojas a primit Premiul Reina Sofía de Poezie Iberoamericană, Premiul Național de Literatură din Chile și Premiul Cervantes.
Surse:
Instituto Cervantes, „Gonzalo Rojas. Biografía”: https://www.cervantes.es/bibliotecas_documentacion_espanol/biografias/bremen_gonzalo_rojas.htm
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Gonzalo Rojas”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/gonzalo_rojas/
Memoria Chilena, „Gonzalo Rojas (1916-2011)”: https://www.memoriachilena.gob.cl/602/w3-article-3443.html
Casa Gonzalo Rojas, „Gonzalo Mario Rojas Pizarro”: https://casagonzalorojas.cl/gonzalo-mario-rojas-pizarro/
Al silencio
Oh voz, única voz: todo el hueco del mar,
todo el hueco del mar no bastaría,
todo el hueco del cielo,
toda la cavidad de la hermosura
no bastaría para contenerte,
y aunque el hombre callara y este mundo se hundiera
oh majestad, tú nunca,
tú nunca cesarías de estar en todas partes,
porque te sobra el tiempo y el ser, única voz,
porque estás y no estás, y casi eres mi Dios,
y casi eres mi padre cuando estoy más oscuro.
¿Qué se ama cuando se ama?
¿Qué se ama cuando se ama, mi Dios: la luz terrible de la vida
o la luz de la muerte? ¿Qué se busca, qué se halla, qué
es eso: ¿amor? ¿Quién es? ¿La mujer con su hondura, sus rosas, sus volcanes,
o este sol colorado que es mi sangre furiosa
cuando entro en ella hasta las últimas raíces?
¿O todo es un gran juego, Dios mío, y no hay mujer
ni hay hombre sino un solo cuerpo: el tuyo,
repartido en estrellas de hermosura, en partículas fugaces
de eternidad visible?
Me muero en esto, oh Dios, en esta guerra
de ir y venir entre ellas por las calles, de no poder amar
trescientas a la vez, porque estoy condenado siempre a una,
a esa una, a esa única que me diste en el viejo paraíso.
Cítara mía, hermosa…
Cítara mía, hermosa
muchacha tantas veces gozada en mis festines
carnales y frutales, cantemos hoy para los ángeles,
toquemos para Dios este arrebato velocísimo,
desnudémonos ya, metámonos adentro
del beso más furioso,
porque el cielo nos mira y se complace
en nuestra libertad de animales desnudos.
Dame otra vez tu cuerpo, sus racimos oscuros para que de ellos mane
la luz, deja que muerda tus estrellas, tus nubes olorosas,
único cielo que conozco, permíteme
recorrerte y tocarte como un nuevo David todas la cuerdas,
para que el mismo Dios vaya con mi semilla
como un latido múltiple por tus venas preciosas
y te estalle en los pechos de mármol y destruya
tu armónica cintura, mi cítara, y te baje a la belleza
de la vida mortal.
Pentru tăcere
O voce, singura voce: tot golul mării,
tot golul mării nu ar fi de ajuns,
tot golul cerului,
toată cavitatea frumuseții
nu ar fi de ajuns să te cuprindă,
Și chiar dacă omul ar tăcea și această lume s-ar scufunda
O, Maiestate, tu niciodată
nu vei înceta niciodată să fii pretutindeni,
pentru că ai timp și ființă îndeajuns, singura ta voce,
pentru că ești și nu ești, și ești aproape Dumnezeul meu,
și ești aproape tatăl meu când sunt mai întunecat.
Traducător: Chișiu Iulia, Premiul al III-lea 2025
Ce iubești când iubești?
Ce iubești când iubești, Doamne: teribila lumină a vieții
sau lumina morții? Ce cauți, ce găsești, ce-i asta:
dragoste? Cine e? Femeia cu rotunjimile, trandafirii, vulcanii săi
sau acest soare colorat, care-i sângele meu furios
când a pătruns-o pân’ la rădăcini?
Sau poate totul e un mare joc, Doamne, și nu există femeie
și bărbat, ci doar un singur trup: al tău,
împărțit în stele de frumusețe, în particule fugare
de eternitate vizibilă?
Asta mă omoară, Doamne, lupta acestui
du-te – vino printre ele pe străzi, chinul de a nu putea iubi
trei sute deodată, condamnat fiind să iubesc doar una,
pe acea una pe care tu mi-ai dat-o în vechiul paradis.
Trăducator: Daniela Mitache, Premiul al II-lea 2012
Harpa mea
Harpa mea, frumoasă fată,
De-atâtea ori ascultată la festinele-mi
Carnale, trupești, să cântăm azi pentru îngeri,
Să cântăm pentru Dumnezeu refrenul acesta vulcanic,
Să ne dezgolim repede, să intrăm
În cel mai aprig sărut
Pentru că cerul ne privește și aprobă
Libertatea noastră de animale goale.
Dă-mi iarăși corpul tău, chiorchinii tăi negri, ca din ei să emane
Lumina, lasă-mă să-ți mușc stelele, norii tăi parfumați,
Singurul cer ce cunosc, lasă-mă
Să-ți ating, de sus până jos, ca un alt David, toate corzile
Pentru ca însuși Dumnezeu să-mi poarte sămânța,
Ca o pulsație febrilă, prin venele tale prețioase,
și să-ți explodeze în pieptul de marmură,
să-ți distrugă talia fină, harpa mea,
să te coboare la frumusețea vieții pământești.
Trăducator: Daniela Mitache, Premiul al II-lea 2012