Alegría Claribel – Carta al tiempo

Claribel Alegría, pe numele său complet Clara Isabel Alegría Vides, a fost o poetă, romancieră, eseistă și jurnalistă nicaraguano-salvadoriană. S-a născut la Estelí, în Nicaragua, la 12 mai 1924, și a murit la Managua, la 25 ianuarie 2018. Deși s-a născut în Nicaragua, a crescut în Santa Ana, în El Salvador, țară cu care a păstrat o legătură profundă.
În 1943 s-a mutat în Statele Unite, unde a studiat Filosofie și Litere la George Washington University. Opera sa este asociată cu literatura central-americană angajată, atentă la nedreptate socială, memorie, exil, violență politică, condiția femeii și speranța colectivă. A scris poezie, romane, mărturii și cărți pentru copii, uneori în colaborare cu soțul ei, Darwin J. Flakoll.
Printre volumele sale se numără Anillo de silencio, Vigilias, Huésped de mi tiempo, Vía única, Sobrevivo, Suma y sigue, Flores del volcán și Saudade. În 1978 a primit Premiul Casa de las Américas pentru Sobrevivo, în 2006 Premiul Internațional Neustadt pentru Literatură, iar în 2017 Premiul Reina Sofía de Poezie Iberoamericană.
Claribel Alegría este considerată una dintre marile voci ale literaturii central-americane contemporane.

Surse:
Academy of American Poets, „About Claribel Alegría”: https://poets.org/poet/claribel-alegria  
Latin American Literature Today, „The Sword of Poetry by Claribel Alegría”: https://latinamericanliteraturetoday.org/2021/11/sword-poetry-claribel-alegria/  
CCCB, „Claribel Alegría”: https://www.cccb.org/en/w/participants/claribel-alegria  
Encyclopaedia Britannica / Encyclopedia.com, „Claribel Alegría”: https://www.encyclopedia.com/arts/educational-magazines/alegria-claribel-joy-1924

Carta al tiempo

Estimado señor:
Esta carta la escribo en mi cumpleaños.
Recibí su regalo. No me gusta.
Siempre y siempre lo mismo.
Cuando niña, impaciente lo esperaba;
me vestía de fiesta
y salía a la calle a pregonarlo.
No sea usted tenaz.
Todavía lo veo
jugando ajedrez con el abuelo.
Al principio eran sueltas sus visitas;
se volvieron muy pronto cotidianas
y la voz del abuelo
fue perdiendo su brillo.
Y usted insistía
y no respetaba la humildad
de su carácter dulce
y sus zapatos.
Después me cortejaba.
Era yo adolescente
y usted con ese rostro que no cambia.
Amigo de mi padre
para ganarme a mí.
Pobrecito el abuelo.
En su lecho de muerte
estaba usted presente,
esperando el final.
Un aire insospechado
flotaba entre los muebles
Parecían más blancas las paredes.
Y había alguien más,
usted le hacía señas.
Él le cerró los ojos al abuelo
y se detuvo un rato a contemplarme
Le prohíbo que vuelva.
Cada vez que los veo
me recorre las vértebras el frío.
No me persiga más,
se lo suplico.
Hace años que amo a otro
y ya no me interesan sus ofrendas.
¿Por qué me espera siempre en las vitrinas,
en la boca del sueño,
bajo el cielo indeciso del domingo?
Sabe a cuarto cerrado su saludo.
Lo he visto con los niños.
Reconocí su traje:
el mismo tweed de entonces
cuando era yo estudiante
y usted amigo de mi padre.
Su ridículo traje de entretiempo.
No vuelva,
le repito.
No se detenga más en mi jardín.
Se asustarán los niños
y las hojas se caen:
las he visto.
¿De qué sirve todo esto?
Se va a reír un rato
con esa risa eterna
y seguirá saliéndome al encuentro.
Los niños,
mi rostro,
las hojas,
todo extraviado en sus pupilas.
Ganará sin remedio.
Al comenzar mi carta lo sabía.

Scrisoare către timp

Stimate domn:
Vă scriu această scrisoare de ziua mea.
Am primit darul de la domnia voastră. Nu- mi place.
Mereu și mereu e același.
Când eram mică, îl așteptam emoționată;
mă îmbrăcam festiv
și ieșeam în stradă să dau de veste tuturor.
Nu fiți stăruitor.
Vă văd încă
jucând șah cu bunicul.
La început vizitele vă erau sporadice;
curând au devenit zilnice
și vocea bunicului
și- a pierdut ușor- ușor strălucirea.
Și dumneavoastră stăruiați
și nu respectați umilința
caracterului său blând
și a pantofilor săi.
Apoi mi- ați făcut curte mie.
Eu eram adolescentă
și dumneavostră cu acel chip neschimbat.
V- ați împrietenit cu tata
ca să mă cuceriți pe mine.
Bietul meu bunic.
Pe patul său de moarte
erați și dumneavoastră de față,
așteptând sfârșitul.
O adiere stranie
plutea printre mobile
Pereții păreau mai albi.
Și mai era cineva,
dumneavoastră îi făceați semne.
El i- a închis ochii bunicului
și s- a oprit câteva clipe să mă contemple
Vă interzic să mai veniți.
Ori de câte ori vă văd
frigul îmi străpunge măruntaiele.
Nu mă mai urmăriți,
vă implor.
De ani buni iubesc pe altul
și nu- mi mai pasă de ofrandele domniei voastre.
De ce mă așteptați mereu în vitrine,
în pragul visului,
sub cerul șovăielnic de duminică?
Salutul dumneavoastră are iz de odaie închisă.
V- am văzut lângă copii.
V- am recunoscut costumul:
același tweed de odinioară
când eu eram studentă
și dumneavoastră prietenul tatei.
Costumul ridicol dintre sezoane.
Nu vă mai întoarceți,
repet.
Nu mai zăboviți în grădina mea.
Se vor speria copiii
și frunzele cad:
le- am văzut chiar eu.
Ce rost au toate acestea?
Veți râde nițel
cu acel râset etern
și- mi veți ieși din nou în cale.
Copiii,
chipul meu,
frunzele,
toate rătăcite în privirea domniei voastre.
Veți câștiga fără îndoială.
Când am început scrisoarea știam asta deja.

Traducător: Vasile  Cristina Andreea, 2025