Alegría Claribel – Carta al tiempo
Clara Isabel Alegría Vides, cunoscută sub numele de Claribel Alegría, s-a născut la 12 mai 1924 în Estelí, Nicaragua. La doar nouă luni, familia sa s-a mutat în Santa Ana, El Salvador, după ce mama ei a fost victima unui atentat — un eveniment care a marcat profund identitatea și opera sa literară.
A studiat Filosofie și Litere la Universitatea George Washington, unde a fost discipola poetului spaniol Juan Ramón Jiménez. În 1948, a publicat primul său volum de poezie, Anillo de silencio (Inel de tăcere). De-a lungul carierei sale, a cultivat poezia, proza și eseul, abordând teme precum iubirea, moartea și lupta socială.
Angajată față de cauzele sociale, opera sa reflectă realitatea Americii Centrale și rezistența în fața opresiunii. A colaborat strâns cu soțul ei, Darwin J. Flakoll, alături de care a tradus și co-scris mai multe lucrări.
Printre distincțiile sale se numără Premiul Casa de las Américas în 1978 pentru Sobrevivo, Premiul Neustadt în 2006 și prestigiosul Premiu Regina Sofia pentru Poezie Iberoamericană în 2017. Claribel Alegría a încetat din viață la 25 ianuarie 2018, la Managua, Nicaragua, lăsând în urmă o moștenire literară de mare valoare, care continuă să inspire cititori din întreaga lume.
Carta al tiempo
Estimado señor:
Esta carta la escribo en mi cumpleaños.
Recibí su regalo. No me gusta.
Siempre y siempre lo mismo.
Cuando niña, impaciente lo esperaba;
me vestía de fiesta
y salía a la calle a pregonarlo.
No sea usted tenaz.
Todavía lo veo
jugando ajedrez con el abuelo.
Al principio eran sueltas sus visitas;
se volvieron muy pronto cotidianas
y la voz del abuelo
fue perdiendo su brillo.
Y usted insistía
y no respetaba la humildad
de su carácter dulce
y sus zapatos.
Después me cortejaba.
Era yo adolescente
y usted con ese rostro que no cambia.
Amigo de mi padre
para ganarme a mí.
Pobrecito el abuelo.
En su lecho de muerte
estaba usted presente,
esperando el final.
Un aire insospechado
flotaba entre los muebles
Parecían más blancas las paredes.
Y había alguien más,
usted le hacía señas.
Él le cerró los ojos al abuelo
y se detuvo un rato a contemplarme
Le prohíbo que vuelva.
Cada vez que los veo
me recorre las vértebras el frío.
No me persiga más,
se lo suplico.
Hace años que amo a otro
y ya no me interesan sus ofrendas.
¿Por qué me espera siempre en las vitrinas,
en la boca del sueño,
bajo el cielo indeciso del domingo?
Sabe a cuarto cerrado su saludo.
Lo he visto con los niños.
Reconocí su traje:
el mismo tweed de entonces
cuando era yo estudiante
y usted amigo de mi padre.
Su ridículo traje de entretiempo.
No vuelva,
le repito.
No se detenga más en mi jardín.
Se asustarán los niños
y las hojas se caen:
las he visto.
¿De qué sirve todo esto?
Se va a reír un rato
con esa risa eterna
y seguirá saliéndome al encuentro.
Los niños,
mi rostro,
las hojas,
todo extraviado en sus pupilas.
Ganará sin remedio.
Al comenzar mi carta lo sabía.
Scrisoare către timp
Stimate domn:
Vă scriu această scrisoare de ziua mea.
Am primit darul de la domnia voastră. Nu- mi place.
Mereu și mereu e același.
Când eram mică, îl așteptam emoționată;
mă îmbrăcam festiv
și ieșeam în stradă să dau de veste tuturor.
Nu fiți stăruitor.
Vă văd încă
jucând șah cu bunicul.
La început vizitele vă erau sporadice;
curând au devenit zilnice
și vocea bunicului
și- a pierdut ușor- ușor strălucirea.
Și dumneavoastră stăruiați
și nu respectați umilința
caracterului său blând
și a pantofilor săi.
Apoi mi- ați făcut curte mie.
Eu eram adolescentă
și dumneavostră cu acel chip neschimbat.
V- ați împrietenit cu tata
ca să mă cuceriți pe mine.
Bietul meu bunic.
Pe patul său de moarte
erați și dumneavoastră de față,
așteptând sfârșitul.
O adiere stranie
plutea printre mobile
Pereții păreau mai albi.
Și mai era cineva,
dumneavoastră îi făceați semne.
El i- a închis ochii bunicului
și s- a oprit câteva clipe să mă contemple
Vă interzic să mai veniți.
Ori de câte ori vă văd
frigul îmi străpunge măruntaiele.
Nu mă mai urmăriți,
vă implor.
De ani buni iubesc pe altul
și nu- mi mai pasă de ofrandele domniei voastre.
De ce mă așteptați mereu în vitrine,
în pragul visului,
sub cerul șovăielnic de duminică?
Salutul dumneavoastră are iz de odaie închisă.
V- am văzut lângă copii.
V- am recunoscut costumul:
același tweed de odinioară
când eu eram studentă
și dumneavoastră prietenul tatei.
Costumul ridicol dintre sezoane.
Nu vă mai întoarceți,
repet.
Nu mai zăboviți în grădina mea.
Se vor speria copiii
și frunzele cad:
le- am văzut chiar eu.
Ce rost au toate acestea?
Veți râde nițel
cu acel râset etern
și- mi veți ieși din nou în cale.
Copiii,
chipul meu,
frunzele,
toate rătăcite în privirea domniei voastre.
Veți câștiga fără îndoială.
Când am început scrisoarea știam asta deja.
Traducător: Vasile Cristina Andreea, 2025