Guerrero Peierano Victoria – La ciudad del reciclaje
Victoria Guerrero Peirano este o poetă, scriitoare, cercetătoare, profesoară universitară și activistă feministă peruană. S-a născut la Lima, în 1971. Este doctor în Literatură Hispano-Americană la Boston University și are un masterat în Studii de Gen la Pontificia Universidad Católica del Perú, instituție unde activează ca profesoară și cercetătoare.
Opera sa poetică este legată de poezia peruană contemporană și de reflecția asupra corpului, bolii, violenței, memoriei, istoriei politice recente a Peruului și condiției femeii. Printre cărțile sale se numără El mar ese oscuro porvenir, Ya nadie incendia el mundo, Berlin, Cuadernos de quimioterapia, reunite în volumul Documentos de barbarie. Poesía 2002-2012, precum și En un mundo de abdicaciones, Diario de una costurera proletaria, La mujer și Todas las poetas peruanas tienen cáncer.
A publicat și proză și non-ficțiune. Cartea sa Y la muerte no tendrá dominio, apărută în 2019, a primit Premiul Național de Literatură din Peru în 2020, la categoria non-ficțiune. Victoria Guerrero este, de asemenea, fondatoarea colectivului feminist Comando Plath și una dintre vocile importante ale literaturii peruane actuale.
Surse:
Academy of American Poets, „Victoria Guerrero”: https://poets.org/poet/victoria-guerrero
Casa de la Literatura Peruana, „Poesía peruana del siglo XXI: Victoria Guerrero”: https://www.casadelaliteratura.gob.pe/poesia-peruana-del-siglo-xxi-victoria-guerrero-mario-pera/
Site oficial, Victoria Guerrero Peirano: https://www.victoriaguerreropeirano.com/
World Literature Today, „Victoria Guerrero Peirano”: https://worldliteraturetoday.org/author/victoria-guerrero-peirano
Hay Festival, „Victoria Guerrero Peirano”: https://www.hayfestival.com/artist.aspx?artistid=8812
La ciudad del reciclaje (por estos días)
con el corazón hecho trizas atravieso un puente
una superficie metálica incapaz de corromperse
abajo
se asoma un río inmenso
gélido
un hermoso espejo azul que cobija a sus muertos:
tres punks
un profesor universitario
una mujer desconocida (siempre lo somos)
flotan sobre sus aguas
yo les llamo mis ofelias postmodernas en la ciudad del reciclaje
(do not recycling is illegal –dijo la dueña de casa
y enseguida me puse a separar las astillas de mi corazón)
nadie diría que esos cuerpos me atraen
y sin embargo
una parte de mí se inclina hacia ese lado
desde donde se mira el vacío como recuerdo de una infancia feliz
las aguas me esperan
y me acobardo
tiro del otro lado
no menos incierto
por donde las luces de los autos se devoran
unas tras otras
unas tras otras
y mi cuerpo quedaría engullido tragado por ellas
una desnudez de espanto
―me digo
y otra vez
me acobardo
al otro lado del puente (el principio o el fin poco importa)
un río menos brillante cruza bajo mis pies
el rímac se eleva sobre mi memoria como lo que es:
un lecho oscuro que opaca nuestra miseria
y sin embargo
ese lecho de barro hostil tal vez alguna vez fue bueno
y meció entre sus garras tiernas
a mis abuelos
a mi padre
a mi madre
a mi hermana
a la pequeña luz maría
o a mí
sudaca cuya sombra se refleja en un hermoso río pálido
dispuesto a quebrarse a la primera bocanada de luz
o al chillido de otro cuerpo (el splash de la muerte)
─como todos estos─
heridos de inocencia
en la ciudad del reciclaje
cuyos puentes jamás se quiebran
Orașul reciclării (în zilele noastre)
cu inima țăndări străbat un pod,
o întindere metalică de nepătruns
sub care
răzbește un râu imens
încremenit
o încântătoare oglindă albastră care își adăpostește morții:
trei punkiști
un profesor universitar
o necunoscută (întotdeauna suntem)
plutesc pe apele sale
eu le numesc ofeliile mele post moderne în orașul reciclării
(do not recycling is illegal – a spus proprietăreasa
și imediat m-am apucat să sortez țăndările inimii mele)
nu s-ar spune că aceste cadavre mă atrag
și totuși
o parte din mine tinde să se încline
spre locul de unde poți privi abisul ca amintire a unei copilării fericite
apele mă așteaptă
și mă cuprinde spaima
trag pe cealaltă parte
nu mai puțin periculoasă
unde farurile mașinilor se devorează între ele
unele după altele
unele după altele
și făptura mea ar sfârși înfulecată de acestea cu lăcomie
o goliciune terifiantă
̶ îmi spun
și din nou
mă cuprinde spaima
de cealaltă parte a podului (de-i la început sau la sfârșit, prea puțin contează)
un râu mai puțin strălucitor îmi trece pe sub picioare
râul cuvântător, rimac1, se așterne peste amintirile mele așa cum este:
o albie întunecată care ne ascunde amarul
și totuși
acel pat întinat și potrivnic poate că a fost cândva bun
și legăna duios în ghearele sale
pe bunicii mei
pe tatăl meu
pe mama mea
pe sora mea
pe micuța luz maria
sau pe mine
sudista a cărei umbră se reflectă într-un fermecător râu fără viață
gata să se frângă sub atingerea primei raze de lumină
sau la geamătul altui cadavru (splash-ul morții)
̶ ca toate astea ̶
răniți de inocență
în orașul reciclării
ale cărui punți nu se sfărâmă niciodată.
Traducător: Râșca (Tofan) Maria Iuliana, Premiul II 2025