Muela Sopeña Ana – Hablamos de la lluvia
Ana Muela Sopeña este o poetă spaniolă. S-a născut la Bilbao în 1961. A studiat pian și psihologie, iar primele sale poeme datează din 1979, când avea optsprezece ani.
A lucrat ca profesoară de pian, administratoare de întreprindere și corectoare literară. Potrivit surselor disponibile, poezia a fost mult timp pentru ea o activitate personală, dar moartea partenerului ei de viață și poezie, Eduardo Apodaca, a determinat-o să se dedice mai intens scrisului. Este, de asemenea, autoare de jurnale și povestiri.
Opera sa circulă mai ales în spații de poezie contemporană și antologii digitale. În indexuri poetice apare cu texte precum Hablamos de la lluvia. Poezia ei este asociată cu memoria, pierderea, intimitatea, muzica, durerea, timpul și relația dintre viața interioară și cuvânt.
Surse:
Biblioteca Virtual Fandom, „Ana Muela Sopeña”: https://biblioteca-virtual.fandom.com/es/wiki/Ana_Muela_Sope%C3%B1a
Carmina in minima re, „Ana Muela Sopeña”: https://txtcarmina.blogspot.com/2013/12/36-ana-muela-sopena.html
Hablamos de la lluvia
En la penumbra yacen nuestros besos
que cabalgan desnudos, sin heridas,
hacia el abismo último del mundo.
Más allá de la sombra está tu piel
que duerme ensimismada entre los sueños,
esperando mi roce clandestino.
En hoteles suicidas yo te aguardo,
sabiendo que el amor es solo bruma,
utopía y quimera de otro tiempo.
Hablamos de la lluvia…
Jugamos a extraviar
las palabras durmientes en la arena.
Todo me habla de ti,
mientras persigo el alma de las cosas.
Sobre la oscuridad de las aceras
habitan nuestros juegos en silencio
que avanzan sin temor, como testigos
de esta década extraña
envuelta en la locura de lo ínfimo.
Să vorbim despre ploaie
În umbra deasă se sting sărutările
ce aleargă dezgolite, fără cicatrici,
spre abisul ultim al lumii.
Alături de umbră e pielea ta
ce se pierde întreagă între visări,
așteptând atingerea mea clandestină.
În case de sinucigaș te aștept,
știind că dragostea e o scânteiere,
utopie și himeră ale altor vremuri.
Vorbim despre ploaie…
Ne jucăm în a ghici
cuvintele ațipite în nisipuri.
Toate în jur pronunță numele tău,
iar eu caut să aflu sufletul lucrurilor.
În întunericul trotuarelor
locuiesc în tăcere șoaptele noastre
ce-și duc ecourile mai departe,
ca martori ai acestor vremuri
cuprinse de nebunia infinitului.