Díaz Castelo Elisa – Lázaro XI

Elisa Díaz Castelo este o poetă și traducătoare mexicană. S-a născut la Ciudad de México, la 6 octombrie 1986. Estudió Letras Inglesas en la Universidad Nacional Autónoma de México și a urmat un masterat în Creative Writing la New York University, cu sprijinul unei burse Fulbright-Comexus.
Opera ei poetică se caracterizează prin interesul pentru corp, boală, știință, limbaj, materie și relația dintre experiența intimă și cunoașterea intelectuală. Printre cărțile sale se numără Principia și El reino de lo no lineal. A fost bursieră a Fundación para las Letras Mexicanas și a programului Jóvenes Creadores.
A primit Premiul Național de Poezie Alonso Vidal pentru Principia, Premiul Bellas Artes de Poezie Aguascalientes pentru El reino de lo no lineal și Premiul Bellas Artes de Traducere Literară Margarita Michelena pentru activitatea sa de traducătoare.

Surse:
Enciclopedia de la Literatura en México, „Elisa Díaz Castelo”: https://www.elem.mx/autor/datos/123235  
Hablemos Escritoras, „Elisa Díaz Castelo”: https://www.hablemosescritoras.com/writers/1156

Lázaro XI

Ayer por fin dejé de suicidarme.
Heiner Müller

Quise morir. Es cierto. Estaba exhausta
de tanto despertar a contracuerpo y en mi piel
siempre la mitad de la noche.
No había lugar en mi vida
para nada que no fuera la muerte.
Todo era demasiado y me dolía
el más mínimo acorde, el color rojo.
Quise morir, aunque mi cuerpo
no quisiera, quise, a pesar de la sangre
que insiste en recorrerme, a pesar
del crecimiento de mis uñas
y considerando, incluso, que el cuerpo
respira por sí solo cada noche.

Mi nombre hacía agua, sabía a tierra.

Y hay en la vida ese qué será de mampostería
y mamparas, de escenario vacío
que culmina en su ausencia.

Me dolía la saliva de mis niños,
sus noches de cuatro horas,
su procenio. Su llanto que rompe anaranjado
como soles que sangran y coagulan.

Son las veinticuatro horas abiertas,
sus corredores encendidos,
es la moneda inestable del afecto,
el reciclaje de la ternura.
Es saber que estamos regresando
hacia ningún lugar y no volvemos
a encontrarnos con los que ya se han ido.
Es saber que todo el tiempo que me queda
no vale lo que un instante gris en la ventana
turbia de hace años. Es la vigilia descaminada
de los que mueren de sueño
y no pueden dormir.

Preferí la muerte, ese común denominador.
Quise esta muerte descastada, esta averiada muerte.
Quise morir. He dicho. Quise.
Eso es suficiente a veces: querer algo.
Quise morir y dejé el nombre de mis niños
en la sala de estar, caminé de espaldas
y cerré la puerta. Quise vaciar mi deuda con la vida,
desvestirme de la sangre, ese vestido rojo
que me abriga por dentro. Quise romper el límite
entre el cuerpo y su sombra.

Quise morir. No pude. Qué fracaso.
Y me estorba la voz con la que he vuelto.
Mi voz, este lugar absuelto.
Voz encanecida con su registro de naves incendiadas,
voz digital, trasplantada voz de raíz roja.
Me cansa mi voz
siniestra de palomas
que aletean su ruido en las iglesias,
voz que es algo porque no enmarca nada
más que un vacío de cúpulas y atrios.
A falta de Él hablo hasta por los codos.
Porque fui al otro lado y Dios estaba muerto.
Todos los dioses: muertos o cansados,
descalabrados dioses de estatuillas.
Sólo tengo mi voz que me acompaña,
su ablación malherida y oraciones
desprovistas de nadie.

Lazăr XI

Ieri am încetat în sfârșit să mă sinucid.
Heiner Müller

Am vrut să mor. E adevărat. Eram extenuată
să mă tot trezesc împotriva corpului și în pielea mea
mereu în miez de noapte.
Nu mai era niciun loc în viața mea
pentru altceva decât pentru moarte.
Totul era prea mult și mă durea
cel mai infim acord, culoarea roșie.
Am vrut să mor, chiar dacă corpul meu
nu voia, am vrut, în ciuda sângelui
care insistă să mă străbată, în ciuda
unghiilor care continuă să-mi crească
gândindu-mă până și la faptul că corpul
respiră singur în fiecare noapte.

Numele meu era apos, avea gust de pământ.

Și în viață există acel ce va fi făcut din zid
și paravan, al unei scene pustiite
care culminează în propria-i absență.

Mă durea saliva copiilor mei,
nopțile lor de patru ore,
creșterea lor. Plânsul lor ce izbucnește portocaliu
precum astrele ce sângerează și se încheagă.

Miezul nopții e deschis
coridoarele îi sunt înflăcărate,
e moneda instabilă a iubirii,
reciclarea tandreței.
E a ști că nu ne întoarcem
nicăieri și nu revenim
pentru a-i întâlni pe cei ce s-au stins.
E a ști că tot timpul care îmi rămâne
nu merită ceea ce o clipă cenușie pe fereastră
tulbură de ani întregi. E starea de veghe rătăcită
a celor care mor de somn
și nu pot dormi.

Preferam moartea, acel numitor comun.
Am vrut moartea aceasta interzisă, această vătămată moarte.
Am vrut să mor. Am spus. Am vrut.
Asta e suficient uneori: să vrei ceva.
Am vrut să mor și am lăsat numele copiilor mei
în sufragerie, am mers cu spatele
și am închis ușa. Am vrut să-mi golesc datoria față de viață,
să mă dezbrac de sânge, rochia aceea roșie
care mă învăluie pe dinăuntru. Am vrut să rup granița
dintre corp și umbra lui.

Nu am putut. Ce eșec.
Și mă împiedică vocea cu care m-am întors.
Vocea mea, locul acesta mântuit.
Voce încărunțită cu registrul său de nave arse,
voce digitală, transplantată voce cu rădăcini roșii.
Mă obosește vocea mea
sinistră de porumbei
care își flutură zgomotul în biserici,
voce care înseamnă ceva pentru că nu cuprinde nimic
mai mult decât un vid de cupole și atrii.
În lipsa Lui vorbesc mult și fără rost.
Pentru că am trecut de partea cealaltă și Dumnezeu era mort.
Toți zeii: morți sau obosiți,
figurine de zei sfărâmați.
Îmi rămâne doar vocea mea să-mi țină companie,
ablația ei grav rănită și rugăciunile
care nu sunt lipsite de nimeni.

Trăducator: Munteanu Ana-Maria 2024