Rodríguez Claudio – Gestos

Claudio Rodríguez García a fost un poet spaniol. S-a născut la Zamora, la 30 ianuarie 1934, și a murit la Madrid, la 22 iulie 1999. Este asociat cu Generația anilor ’50, deși opera sa are o voce foarte personală, mai puțin dependentă de formulele poeziei sociale.
A studiat Filologie Romanică la Universitatea din Madrid. Primul său volum, Don de la ebriedad, publicat în 1953, a primit Premiul Adonáis și l-a impus foarte tânăr ca una dintre vocile importante ale poeziei spaniole postbelice. A fost lector de spaniolă la universitățile din Nottingham și Cambridge și mai târziu profesor universitar în Spania.
Printre cărțile sale se numără Don de la ebriedad, Conjuros, Alianza y condena, El vuelo de la celebración și Casi una leyenda. Poezia sa este legată de contemplarea realității, lumină, natură, cunoaștere, uimire și relația dintre lumea concretă și experiența interioară. A primit Premiul Național de Poezie, Premiul Național al Criticii, Premiul Príncipe de Asturias de las Letras și Premiul Reina Sofía de Poezie Iberoamericană.

Surse:
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Bibliografía de Claudio Rodríguez”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/claudio_rodriguez/bibliografia/ 
Fundación Claudio Rodríguez, „Ruta literaria”: https://claudiorodriguez.com/ruta-literaria/

Gestos

Una mirada, un gesto,
cambiarán nuestra raza. Cuando actúa mi mano,
tan sin entendimiento y sin gobierno,
pero con errabunda resonancia,
y sondea, buscando
calor y compañía en este espacio
en donde tantas otras
han vibrado, ¿qué quiere
decir? Cuántos y cuántos gestos como
un sueño mañanero
pasaron. Como esa
casera mueca de las figurillas
de la baraja: aunque
dejando herida o beso, sólo azar entrañable.

Más luminoso aún que la palabra,
nuestro ademán, como ella
roído por el tiempo, viejo como la orilla
del río, ¿qué
significa?
¿Por qué desplaza el mismo aire el gesto
de la entrega o del robo,
el que cierra una puerta o el que la abre,
el que da luz o apaga?
¿Por qué es el mismo el giro del brazo cuando siembra
que cuando siega,
el de amor que el de asesinato?

Nosotros, tan gesteros pero tan poco alegres,
raza que sólo supo
tejer banderas, raza de desfiles,
de fantasías y de dinastías,
hagamos otras señas.
No he de leer en cada palma, en cada
movimiento, como antes. No puedo ahora frenar
la rotacíon inmensa del abrazo
para medir su órbita
y recorrer su emocionada curva.

No, no son tiempos
de mirar con nostalgia
esa estela infinita del paso de los hombres.
Hay mucho que olvidar
y más aún que esperar. Tan silencioso
como el vuelo del búho, un gesto claro,
de sencillo bautizo,
dirá, en un aire nuevo,
su nueva significación, su nuevo
uso. Yo solo, si es posible,
pido, cuando me llegue la hora mala,
la hora de echar de menos tantos gestos queridos,
tener fuerza, encontrarlos
como quien halla un fósil
(acaso una quijada aún con el beso trémulo)
de una raza extinguida.

Gesturi

O privire, un gest,
ne vor schimba rasa. C ând mâna mi se mișcă,
atât fără înțeles, cât și fără control,
însă cu rezonanță rătăcitoare,
și cercetează, căutând
căldură și companie în acest spațiu
în care atâtea altele
au vibrat, ce vrea
să spună? Câte și câte gesturi ca
un vis matinal,
au trecut. Precum acea
grimasă simplă a figurinelor
cărților de joc: cu toate acestea
lăsând rană sau sărut, doar hazard duios.

Mai luminos decât cuvântul,
gestul nostru, precum acesta
măcinat de timp, bătrân ca malul
râului, ce
semnifică?
De ce îndepărtează același volum de aer gestul
dăruirii sau cel al raptului,
cel care închide o ușă sau cel care o deschide,
cel care aprinde lumina sau cel care o stinge?
De ce este aceeași rotirea brațului când seamănă
precum atunci când cosește,
cea a dragostei precum cea a asasinatului?

Noi, atât de gestuali, dar atât de puțin veseli,
rasă care nu a știut decât
să țeasă stindarde, rasă a defilărilor,
fanteziilor și dinastiilor,
să facem alte semne.
Nu se mai poate să citim în fiecare palmă, în fiecare
mișcare, ca altădată. Nu pot acum să frânez
rotirea imensă a brațului
pentru a-i măsura orbitai
și să-i parcurg emoționata curbă.

Nu, nu sunt timpuri
de a privi cu nostalgie
acea stelă infinită a trecutului oamenilor.
Multe lucruri sunt de uitat
și mai multe de sperat. Atât de silențiosi
ca zborul unei bufnițe, un gest clar,
de simplu botez,
va transmite, cu un aer nou,
noua sa semnificație, noua sa
întrebuințare. Numai eu, dacă este posibil
cer, când îmi va sosi clipa trecerii în neființă,
clipa în care îmi va fi dor de atâtea gesturi dragi,
să am forță, să le întâlnesc
precum acela care găsește o fosilă
(poate o mandibulă care încă poartă sărutul tremurând)
a unei rase dispărute.

Trăducator: Horodnic Marilena Gențiana 2024