Conde Carmen – Ante ti
Carmen Conde Abellán a fost o poetă, prozatoare, dramaturgă, eseistă și profesoară spaniolă. S-a născut la Cartagena, la 15 august 1907, și a murit la Majadahonda, la 8 ianuarie 1996. În 1978 a devenit prima femeie aleasă membră de număr a Real Academia Española.
În 1931 a fondat, împreună cu soțul ei Antonio Oliver Belmás, Universidad Popular de Cartagena, proiect cultural și educativ important în perioada republicană. A scris poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și eseuri. A folosit uneori pseudonime, precum Florentina del Mar.
Printre cărțile sale de poezie se numără Brocal, Júbilos, Pasión del verbo, Ansia de la gracia, Mujer sin Edén, Derramen su sangre las sombras și A este lado de la eternidad. Poezia ei abordează iubirea, credința, corpul, maternitatea, experiența feminină, durerea și reflecția spirituală. În 1967 a primit Premiul Național de Poezie.
Surse:
Real Academia de la Historia, „Carmen Conde Abellán”: https://historia-hispanica.rah.es/biografias/12311-carmen-conde-abellan
Real Academia Española, „Carmen Conde Abellán”: https://www.rae.es/academico/carmen-conde-abellan
Ante ti
Porque siendo tú el mismo, eres distinto
y distante de todos los que miran
ese rosa de luz que viertes siempre
de tu cielo a tu mar, campo que amo.
Campo mío, de amor nunca confeso;
de un amor recatado y pudoroso,
como virgen antigua que perdura
en mi cuerpo contiguo al tuyo eterno.
He venido a quererte, a que me digas
tus palabras de mar y de palmeras;
tus molinos de lienzos que salobres
me refrescan la sed de tanto tiempo.
Me abandono en tu mar, me dejo tuya
como darse hay que hacerlo para serte.
Si cerrara los ojos quedaría
hecha un ser y una voz: ahogada viva.
¿He venido, y me fui; me iré mañana
y vendré como hoy…?; ¿qué otra criatura
volverá para ti, para quedarse
o escaparse en tu luz hacia lo nunca?
În fața ta
Pentru că fiind același, ești diferit
și rece față de toți cei care privesc
acea roza de lumină ce o reverși mereu
din cerul tău în marea ta, pajiște ce-o iubesc.
Pajistea mea, de dragoste niciodată destăinită;
De o dragoste rezervată și pudică
Ca fecioara străveche ce persistă
În trupul meu lipit de al tău etern.
Am venit să te iubesc, să-mi spui
Vorbele-ți de mare și de palmieri;
Morile tale cu pânze care sărate
îmi răcoresc setea de atâta vreme.
Mă abandonez în marea ta, mă las ție
cum dăruindu-mă trebuie să o fac pentru a-ți aparține.
De-aș închide ochii aș rămâne
o ființă și o voce: sufocată vie.
Am venit, și am plecat; voi pleca mâine
Și voi veni ca azi…? Ce altă ființă
se va întoarce pentru tine, ca să rămână
sau să scape în lumina ta spre nicăieri?
Trăducator: Istrate Anca Diana 2024