Robledo Juan Felipe – Poema para no olvidar el árbol del caucho
Juan Felipe Robledo s‑a născut în 1968 în Medellín, Columbia și este un poet și eseist contemporan apreciat în literatura hispano‑americană. A studiat literatura la universitatea Javeriana din Bogotá și mai târziu a predat acolo, concentrându‑se în special pe literatura clasică spaniolă și poeții canonici precum Quevedo și San Juan de la Cruz.
Robledo este considerat parte dintr‑o generație poetică care îmbină tradiția literară cu sensibilități moderne, explorând imagini și teme lirice ce reflectă universul interior și conexiunile culturale. Câteva dintre volumele sale importante includ La música de las horas (2002), Dibujando un mapa en la noche (2009) și De mañana (2013). Operele sale au primit premii prestigioase, printre care Premiul Internațional de Poezie Jaime Sabines în Mexic și Premiul Național de Poezie din partea Ministerului Culturii din Bogotá.
Textele lui Robledo au fost traduse în mai multe limbi și publicate în reviste din întreaga Hispanitate, consolidându‑i reputația ca una dintre vocile lirice semnificative ale poeziei contemporane din America Latină.
Poema para no olvidar el árbol del caucho
Las hormigas que conocen bien la sombra
no tienen ningún motivo de vergüenza,
no hay sitio que no conozcan
ni dicha que no las llene en las mañanas frescas de la costa.
Los mangos que reposan en los senderos recorridos por su
[impudicia
son hoy ruinas de castillos, lejanos bastiones para dejar de
[lado y no lanzarse a conquistar.
Los cruzados jamás vendrían a esta tierra, los corceles no
[piafaron en ella bajo largos mediodías.
Son sus rutas poblados conciertos que cantan la espesura,
[tiempo callado que no dice vaguedades o intensifica los acentos
[que viven sobre sus cabezas.
Dioses que atravesaron el océano viven en esta tierra desde
[hace varios siglos
y los que habitan bajo el árbol no se han enterado
o si lo supieron un día no les importó.
No hay bajo el árbol de caucho plegarias, no hay consuelo,
todo es vida de esplendor para el olvido.
Y las hojas se mueven, el tiempo es eterno en los bordes,
los perros se persiguen desde siempre entre la arena,
festejan los loros y las guacamayas en el cielo delgado que
[abraza al árbol,
el día pasa con fuegos lejanos y la piedra canta para sí.