Morejón Nancy – Restos del Coral Island
Nancy Morejón (Havana, 7 august 1944) este o poetă, dramaturgă, eseistă și traducătoare cubaneză. Este o contribuitoare majoră la scrisul din Cuba și deține funcții literare importante, precum cea de director al revistei Unión, membru al Academiei Cubaneze și președinte al Asociației Scriitorilor din Uniunea Scriitorilor și Artiștilor din Cuba (UNEAC). Opera sa acoperă o gamă largă de subiecte. Mitologia națiunii cubaneze și relația integraționistă a negrilor cu această națiune prin îmbinarea culturilor spaniolă și africană într-o nouă identitate cubaneză. Majoritatea lucrărilor sale susțin naționalismul, revoluția și actualul regim cubanez. În plus, ea își declară feminismul în ceea ce privește situația femeilor în cadrul acestei noi societăți și integrarea rasială, făcând din femeile de culoare protagoniste centrale în poemele sale. În cele din urmă, opera sa abordează, de asemenea, istoria sclaviei și a maltratărilor în relația dintre Cuba și Statele Unite, deși opera sa nu este dominată de teme politice. Criticii isteți au remarcat observațiile glumețe despre propriul popor, o utilizare particulară și foarte cubaneză a ironiei și umorului, precum și calitatea intrinsecă a unei poezii extrem de lirice, intime, spirituale și chiar erotice, chiar bucolice. În 1980 a primit Premiul Național de Eseu „Enrique José Varona” din partea Uniunii Scriitorilor și Artiștilor din Cuba pentru cartea sa „Nación y Mestizaje en Nicolás Guillén”, care în 1983 a primit și Premiul Mirta Aguirre; în 1986 a primit „Premiul Criticilor” cubanezi pentru Piedra Pulida, iar în 2001 Premiul Național pentru Literatură. De asemenea, a primit Premiul Criticilor pentru Elogio y paisaje și La Quinta de los Molinos în 1997 și, respectiv, 2000, iar Universitatea din New York i-a acordat Premiul Yari-Yari pentru poezie contemporană pentru întreaga sa operă în 2004. În august 2006, în cadrul celei de-a cincea ediții a Festivalului Nopți de Poezie, i s-a decernat Premiul Coroana de Aur Struga din Macedonia 2006, la sediul Unesco din Paris, cu ocazia Zilei Mondiale a Poeziei. În mai 2007, în cadrul celei de-a XII-a ediții a Festivalului Internațional de Poezie de la Havana, a primit Premiul Rafael Alberti. Deține, printre altele, însemnele de Ofițer al Ordinului de Merit al Republicii Franceze și replica Machetei lui Máximo Gómez. Este membru titular al Academiei Cubaneze a Limbii din 1999 (Wikipedia).
Restos del Coral Island
« Esa chatarra que se ve en la orilla
son los restos del Coral Island »,
decía mi padre
hechizado por las columnas de luz blanca
que levitaban de los huecos rojizos
que tal vez sirvieron de anteojos
a la proa de ese gran trasatlántico
que dice mi padre era el Coral Island.
Vamos sentados en un ómnibus cotidiano,
rápido y calurosa como este mes de julio de 1986.
No quise preguntarle porque me dio un vuelco el corazón.
Un zumbido de mariposas también me impidió hacer preguntas.
Mi padre me miró de un modo peculiar.
¿Habíamos entrado los dos
a reconocernos en aquel himno del pasado?
Mi padre y yo mirándonos sin decir nada.
Yo sólo tenía oídos para escuchar el chirriar de las olas
contra los hierros tutelares del Coral Island.
Y pensé en una historia de amor,
en una pasión desmoronada sobre dientes de perro y espuma de mar.
Una loca pasión bien muerta,
fenecida,
de la que ni siquiera se desprende ya
una columna de luz blanca
ni ei portento a la vista que se llamó,
alguna vez, el Coral Island.
« Esa chatarra que se ve en la orilla
son los restos del Coral Island »,
volvía a decir mi padre sin mirarme.
Rămășițele navei Coral Island
«Epava aceea care se vede la mal
e ce a mai rămas din Coral Island»,
zicea tata
fermecat de coloanele de lumină albă
ce levitau din golurile roșiatice
care poate că serviseră drept ochelari
la prova acelui măreț transoceanic
despre care tata a zis că fusese Coral Island.
Suntem așezați într- un autobuz banal,
rapid și fierbinte ca această lună iulie din 1986.
N- am vrut să- l întreb de ce îmi bătea inima nebunește.
Un zumzet de fluturi m- a împiedicat de asemenea să pun întrebări.
Tata m- a privit într- un mod straniu.
Ne recunoscuserăm oare amândoi
în acel imn al trecutului?
Tata și cu mine ne- am privit fără să zicem nimic.
Eu aveam urechi doar ca să ascult scârțâitul valurilor
izbind în fierul care proteja nava.
Și m- am gândit la o poveste de iubire,
la o pasiune spulberată despre colți de câine și spuma mării.
O pasiune nebună moartă de- a binelea,
curmată,
din care nu se poate desprinde nici măcar
o coloană de lumină albă
darămite minunăția din zare
supranumită, odinioară, Coral Island.
«Epava aceea care se vede la mal
e ce a mai rămas din Coral Island»,
a zis din nou tata fără să mă privească.
Trăducator: Vasile Cristina-Andreea 2024