Mistral Gabriela – La lluvia lenta, Apegado a mí, Piececitos, Canción de la muerte, Dos ángeles, La flor del aire
Gabriela Mistral (n. 7 aprilie 1889, Vicuña, Chile – d. 10 ianuarie 1957, New York) este pseudonimul Lucilei de María del Perpetuo Socorro Godoy Alcayaga, poetă din Chile, premiată cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 1945.
Creația sa este profund feminină, meditativă, de înaltă emoție lirică și tonalitate post-romantică, și uneori simbolistă, în care transfigurează natura aspră a ținutului natal, valorile naționale, copilăria ca vârstă a fragilității, exuberanța tinereții și iubirii, durerea solitară, meditația asupra morții.
Pseudonimul ei este inspirat de numele scriitorului francez Frédéric Mistral. Marcată de sinuciderea iubitului ei, Romelio Ureta, își intitulează primul volum de versuri Sonetele morții.
La lluvia lenta
Esta agua medrosa y triste,
como un niño que padece,
antes de tocar la tierra
desfallece.
Quieto el árbol, quieto el viento,
¡y en el silencio estupendo,
este fino llanto amargo
cayendo!
El cielo es como un inmenso
corazón que se abre, amargo.
No llueve: es un sangrar lento
y largo.
Dentro del hogar, los hombres
no sienten esta amargura,
este envío de agua triste
de la altura.
Este largo y fatigante
descender de aguas vencidas,
hacia la Tierra yacente
y transida.
Llueve… y como un chacal trágico
la noche acecha en la sierra.
¿Qué va a surgir, en la sombra,
de la Tierra?
¿Dormiréis, mientras afuera
cae, sufriendo, esta agua inerte,
esta agua letal, hermana
de la Muerte?
Apegado a mí
Velloncito de mi carne,
que en mis entrañas tejí,
velloncito friolento,
¡duérmete apegado a mí!
La perdiz duerme en el trébol
escuchándole latir:
no te turben mis alientos,
¡duérmete apegado a mí!
Hierbecita temblorosa
asombrada de vivir,
no te sueltes de mi pecho:
¡duérmete apegado a mí!
Yo que todo lo he perdido
ahora tiemblo hasta al dormir.
No resbales de mi brazo:
¡duérmete apegado a mí!
Piececitos
Piececitos de niño,
azulosos de frío,
¡cómo os ven y no os cubren,
Dios mío!
¡Piececitos heridos
por los guijarros todos,
ultrajados de nieves
y lodos!
El hombre ciego ignora
que por donde pasáis,
una flor de luz viva
dejaís;
que allí donde ponéis
la plantita sangrante,
el nardo nace más
fragrante.
Sed, puesto que macháis
por los caminos rectos,
heróicos como sois
perfectos.
Piececitos de niño,
dos joyitas sufrientes,
¡cómo pasan sin veros
las gentes!
Canción de la muerte
La vieja Empadronadora,
la mañosa Muerte,
cuando vaya de camino,
mi niño no encuentre.
La que huele a los nacidos
y husmea su leche,
encuentre sales y harinas,
mi leche no encuentre.
La Contra-Madre del Mundo,
la Convida-gentes,
por las playas y las rutas
no halle al inocente.
El nombre de su bautismo
-la flor con que crece-,
lo olvide la memoriosa,
lo pierda, la Muerte.
De vientos, de sal y arenas,
se vuelva demente,
y trueque, la desvariada,
el Oeste, y el Este.
Niño y madre los confunda
lo mismo que peces,
y en el día y en la hora
a mí sola encuentre.
Dos ángeles
No tengo sólo un Ángel
con ala estremecida:
me mecen como al mar
mecen las dos orillas
el Ángel que da el gozo
y el que da la agonía,
el de alas tremolantes
y el de las alas fijas.
Yo sé, cuando amanece,
cuál va a regirme el día,
si el de color de llama
o el color de ceniza,
y me les doy como alga
a la ola, contrita.
Sólo una vez volaron
con las alas unidas:
el día del amor,
el de la Epifanía.
¡Se juntaron en una
sus alas enemigas
y anudaron el nudo
de la muerte y la vida!
La flor del aire
Yo la encontré por mi destino,
de pie a mitad de la pradera,
gobernadora del que pase,
del que le hable y que la vea.
Y ella me dijo: “Sube al monte.
Yo nunca dejo la pradera,
y me cortas las flores blancas
como nieves, duras y tiernas.”
Me subí a la ácida montaña,
busqué las flores donde albean,
entre las rocas existiendo
medio dormidas y despiertas.
Cuando bajé, con carga mía,
la hallé a mitad de la pradera,
y fui cubriéndola frenética,
con un torrente de azucenas.
Y sin mirarse la blancura,
ella me dijo: “Tú acarrea
ahora sólo flores rojas.
Yo no puedo pasar la pradera.”
Trepé las penas con el venado,
y busqué flores de demencia,
las que rojean y parecen
que de rojez vivan y mueran.
Ploaia liniștită
Această apă timidă și tristă,
ca un copil care suferă,
înainte de a veni pe lume,
obosește.
Nu se mișcă arborele, nu adie vântul,
și-n liniștea minunată,
acest strigăt amar și fin,
prăbușindu-se!
Cerul e ca o imensă
inimă din care izvorăște amarul.
Nu plouă: e o sângerare lentă
și nemărginită.
Din casele lor, oamenii
nu simt această amărăciune,
această cădere de apă tristă
din cer.
Acest larg și obositor
coborâș de ape înfrânte
către Pământul muribund
și tranzitat.
Plouă… și, ca un șacal tragic,
noaptea se lasă peste văi.
Ce se va ridica, în umbră,
din Pământ?
Puteți dormi, în timp ce afară
cade suferindă această apă inertă,
această apă muribundă, soră
cu Moartea?
Traducător: Tănase-Boian Irina-Luciana 2021
Trupul înfrigurat
Mica mea bucată de carne,
pe care-am țesut-o din mine,
mica mea bucată sfioasa,
te rog, adormi lipită de mine!
Potârnichea doarme în trifoi,
ascultând cum inima-i bate:
nu te teme de suflarea mea,
te rog, adormi lipită de mine!
Firicelul ierbii tremurătoare,
mirat de-a trăi dezorientat de aceasta lume,
nu te desprinde de pieptul meu,
te rog, adormi lipită de mine!
Eu, care-am pierdut totul,
acum tremur chiar și în somn.
Nu aluneca din brațul meu:
te rog, adormi lipită de mine!
Traducător: Don Alexia 2023
Piciorușe
Piciorușe de copil
bocnă înghețate,
cum de ei vă văd și nu vă-nvelesc
Doamne, nu se poate!
Piciorușe rănite
de pietre o droaie
chinuite de zăpezi
și noroaie!
Omul, orb, ignoră
că pe unde călcați,
o floare de lumină vie
lăsați
că pe unde pășiți
cu tălpile însângerate,
flori de nard răsar
și mai înmiresmate.
Pentru că umblați
pe drumuri drepte,
fiți eroice, căci sunteți
perfecte.
Piciorușe de copil,
două giuvaieruri în suferință,
cum vă trec ei cu vederea,
ce nesăbuință!
Traducător: Eliza Claudia Filimon 2023
Cantecul de sfarsit
Batranul recenzor,
vicleana Moarte,
cand la drum vor porni,
copilul nu imi vor găsi.
În căutare de prunci,
adulmecand laptele,
gaseste sare, gaseste faina,
dar nu-mi gasi laptele.
Inamic al mamelor,
colectionar de suflete,
pe plaje și pe drumuri umblați,
fără de-ai găsi pe cei nevinovați.
Numele său din naștere
floarea cu care crește,
Uita-l atotstiutorule.
Pierde-l, Moarte.
Din vant, din sare și nisip,
innebuneste, inchis, in arest,
incat nici sa nu-ți dai seama
de Est si Vest.
Sau de mama si prunc
confunda-ne ca niște pești,
și în zi dar și în noapte
doar pe mine mă găsești.
Traducător: Balogh Ioana 2023
Doi îngeri
Nu am doar un Înger
cu o aripă tremurândă:
Mă leagănă ca pe mare
Leagănă cele două țărmuri
Îngerul care dăruiește bucurie
și cel care dăruiește agonie,
cel cu aripi tremurânde
și cel cu aripi ferme.
Știu, când se ivesc zorii
care dintre ei îmi va conduce ziua,
fie că e cel acoperit de flăcări
sau cel de culoarea scrumului,
și mă dăruiesc lor ca o algă
valurilor, îndurerată.
O singură dată au zburat
cu aripile unite:
În ziua iubirii,
în ziua Epifaniei.
Au devenit una și aceeași
aripile lor dușmane
și au strâns nodul
al morții și al vieții!
Traducător: Toma Thal Sara Vanessa 2024
Floarea aerului
Am întâlnit-o în destinu-mi,
înălțându-se în mijlocul câmpului,
tronând peste acei care trec pe alături,
cei care-i vorbesc sau o admiră.
Iar ea mi-a zis: „Urcă în munte.
Eu nu voi lăsa niciodată câmpia,
și-mi vei aduce florile albe
ca pe niște zăpezi, tari și fragede.”
Mă urcai în vârful muntelui sterp,
le căutai pe acolo, florile,
printre pietrele lui aflate
între somn și trezie, la jumătate.
Când coboram, cu florile-n brațe,
am întâlnit-o în mijlocul câmpului,
și începui să o acopăr grăbit
cu o mulțime infinită de crini albi.
Fără să vadă albul lor ca zăpada,
ea îmi zise: „Tu adă-mi acum
doar flori din cele roșietice.
Eu nu pot trece peste câmpie.”
Urcai stâncile cu tot ce am strâns,
și căutai florile nebuniei,
din cele mai roșii și care par
că din culoarea lor trăiesc și mor.
Traducător: Langa Andrei (contribuția specială)