León Fray Luis de – Oda I Vida retirada, Oda XVIII En la Ascensión, Oda XXI A Nuestra Señora
Fray Luis de León (1527-1591) a fost un călugăr augustinian, teolog, profesor la Universitatea din Salamanca și unul dintre cei mai mari poeți ai Renașterii spaniole. Poezia sa reflectă o profundă spiritualitate creștină, dar și influența filosofiei stoice și platonice, alături de o viziune umanistă tipică Renașterii.
Opera sa poetică este scrisă în principal în limba spaniolă, deși a compus și lucrări în latină. Printre cele mai cunoscute poezii ale sale se numără „Vida retirada”, „Oda a la vida retirada”, „A Francisco Salinas” și „Noche serena”. În ele, Fray Luis elogiază viața retrasă, liniștea sufletului, armonia naturii și unirea minții cu Dumnezeu. Poezia sa este marcată de un ton sobru, echilibrat și de o muzicalitate rafinată.
Fray Luis de León folosește un limbaj limpede, cu metafore despre lumină, natură, liniște și eternitate, exprimând dorința de a scăpa de agitația și vanitatea lumii. Versurile sale transmit ideea că adevărata fericire se află în interiorul omului și în comuniunea acestuia cu Dumnezeu.
A fost întemnițat de Inchiziție timp de patru ani din cauza traducerii Cântării Cântărilor în spaniolă, dar după eliberare a continuat să predea și să scrie. Astăzi este considerat unul dintre marii poeți ascetici ai literaturii spaniole, alături de San Juan de la Cruz și Santa Teresa de Jesús.
Oda I – Vida retirada
¡Qué descansada vida
la del que huye del mundanal ruïdo,
y sigue la escondida
senda, por donde han ido
los pocos sabios que en el mundo han sido;
Que no le enturbia el pecho
de los soberbios grandes el estado,
ni del dorado techo
se admira, fabricado
del sabio Moro, en jaspe sustentado!
No cura si la fama
canta con voz su nombre pregonera,
ni cura si encarama
la lengua lisonjera
lo que condena la verdad sincera.
¿Qué presta a mi contento
si soy del vano dedo señalado;
si, en busca deste viento,
ando desalentado
con ansias vivas, con mortal cuidado?
¡Oh monte, oh fuente, oh río,!
¡Oh secreto seguro, deleitoso!
Roto casi el navío,
a vuestro almo reposo
huyo de aqueste mar tempestuoso.
Un no rompido sueño,
un día puro, alegre, libre quiero;
no quiero ver el ceño
vanamente severo
de a quien la sangre ensalza o el dinero.
Despiértenme las aves
con su cantar sabroso no aprendido;
no los cuidados graves
de que es siempre seguido
el que al ajeno arbitrio está atenido.
Vivir quiero conmigo,
gozar quiero del bien que debo al cielo,
a solas, sin testigo,
libre de amor, de celo,
de odio, de esperanzas, de recelo.
Del monte en la ladera,
por mi mano plantado tengo un huerto,
que con la primavera
de bella flor cubierto
ya muestra en esperanza el fruto cierto.
Y como codiciosa
por ver y acrecentar su hermosura,
desde la cumbre airosa
una fontana pura
hasta llegar corriendo se apresura.
Y luego, sosegada,
el paso entre los árboles torciendo,
el suelo de pasada
de verdura vistiendo
y con diversas flores va esparciendo.
El aire del huerto orea
y ofrece mil olores al sentido;
los árboles menea
con un manso ruïdo
que del oro y del cetro pone olvido.
Téngase su tesoro
los que de un falso leño se confían;
no es mío ver el lloro
de los que desconfían
cuando el cierzo y el ábrego porfían.
La combatida antena
cruje, y en ciega noche el claro día
se torna, al cielo suena
confusa vocería,
y la mar enriquecen a porfía.
A mí una pobrecilla
mesa de amable paz bien abastada
me basta, y la vajilla,
de fino oro labrada
sea de quien la mar no teme airada.
Y mientras miserablemente
se están los otros abrazando
con sed insacïable
del peligroso mando,
tendido yo a la sombra esté cantando.
A la sombra tendido,
de hiedra y lauro eterno coronado,
puesto el atento oído
al son dulce, acordado,
del plectro sabiamente meneado.
Oda XVIII – En la Ascensión
¿Y dejas, Pastor santo,
tu grey en este valle hondo, escuro,
con soledad y llanto;
y tú, rompiendo el puro
aire, ¿te vas al inmortal seguro?
Los antes bienhadados,
y los agora tristes y afligidos,
a tus pechos criados,
de ti desposeídos,
¿a dó convertirán ya sus sentidos?
¿Qué mirarán los ojos
que vieron de tu rostro la hermosura,
que no les sea enojos?
Quien oyó tu dulzura,
¿qué no tendrá por sordo y desventura?
Aqueste mar turbado,
¿quién le pondrá ya freno? ¿Quién
concierto
al viento fiero, airado?
Estando tú encubierto,
¿qué norte guiará la nave al puerto?
¡Ay!, nube, envidiosa
aun deste breve gozo, ¿qué te aquejas?
¿Dó vuelas presurosa?
¡Cuán rica tú te alejas!
¡Cuán pobres y cuán ciegos, ay, nos dejas!
Oda XXI – A Nuestra Señora
Virgen, que el sol más pura,
gloria de los mortales, luz del cielo,
en quien la piedad es cual la alteza:
los ojos vuelve al suelo
y mira un miserable en cárcel dura,
cercado de tinieblas y tristeza.
Y si mayor bajeza
no conoce, ni igual, juicio humano,
que el estado en que estoy por culpa ajena,
con poderosa mano
quiebra, Reina del cielo, esta cadena.
Virgen, en cuyo seno
halló la deidad digno reposo,
do fue el rigor en dulce amor trocado:
si blando al riguroso
volviste, bien podrás volver sereno
un corazón de nubes rodeado.
Descubre el deseado
rostro, que admira el cielo, el suelo adora:
las nubes huirán, lucirá el día;
tu luz, alta Señora,
venza esta ciega y triste noche mía.
Virgen y madre junto,
de tu Hacedor dichosa engendradora,
a cuyos pechos floreció la vida:
mira cómo empeora
y crece mí dolor más cada punto;
el odio cunde, la amistad se olvida;
si no es de ti valida
la justicia y verdad, que tú engendraste,
¿adónde hallará seguro amparo?
Y pues madre eres, baste
para contigo el ver mi desamparo.
Virgen, del sol vestida,
de luces eternales coronada,
que huellas con divinos pies la Luna;
envidia emponzoñada,
engaño agudo, lengua fementida,
odio crüel, poder sin ley ninguna,
me hacen guerra a una;
pues, contra un tal ejército maldito,
¿cuál pobre y desarmado será parte,
si tu nombre bendito,
María, no se muestra por mi parte?
Virgen, por quien vencida
llora su perdición la sierpe fiera,
su daño eterno, su burlado intento;
miran de la ribera
seguras muchas gentes mi caída,
el agua violenta, el flaco aliento:
los unos con contento,
los otros con espanto; el más piadoso
con lástima la inútil voz fatiga;
yo, puesto en ti el lloroso
rostro, cortando voy onda enemiga.
Virgen, del Padre Esposa,
dulce Madre del Hijo, templo santo
del inmortal Amor, del hombre escudo:
no veo sino espanto;
si miro la morada, es peligrosa;
si la salida, incierta; el favor mudo,
el enemigo crudo,
desnuda, la verdad, muy proveída
de armas y valedores la mentira.
La miserable vida,
sólo cuando me vuelvo a ti, respira.
Virgen, que al alto ruego
no más humilde sí diste que honesto,
en quien los cielos contemplar desean;
como terrero puesto—
los brazos presos, de los ojos ciego—
a cien flechas estoy que me rodean,
que en herirme se emplean;
siento el dolor, mas no veo la mano;
ni me es dado el huir ni el escudarme.
Quiera tu soberano
Hijo, Madre de amor, por ti librarme.
Virgen, lucero amado,
en mar tempestuoso clara guía,
a cuvo santo rayo calla el viento;
mil olas a porfía
hunden en el abismo un desarmado
leño de vela y remo, que sin tiento
el húmedo elemento
corre; la noche carga, el aire truena;
ya por el cielo va, ya el suelo toca;
gime la rota antena;
socorre, antes que emviste en dura roca.
Virgen, no enficionada
de la común mancilla y mal primero,
que al humano linaje contamina;
bien sabes que en ti espero
dende mi tierna edad; y, si malvada
fuerza que me venció ha hecho indina
de tu guarda divina
mi vida pecadora, tu clemencia
tanto mostrará más su bien crecido,
cuanto es más la dolencia,
y yo merezco menos ser valido.
Virgen, el dolor fiero
añuda ya la lengua, y no consiente
que publique la voz cuanto desea;
mas oye tú al doliente
ánimo, que contino a ti vocea.
Oda I – Viață retrasă
Ce viață liniștită
are cine lasă al lumii zgomot infinit,
și urmează o tăinuită
cărare, pe care au pășit
puținii înțelepți care-n lume au trăit!
Nu-i tulbură sufletul
al mândrilor stat preamărit,
nici nu-l încântă acoperișul
de aur, făurit
de-nțeleptul maur, pe marmură pestriță sprijinit.
De Faimă nu se-ngrijește
că numele-și cântă-n gura mare,
nici că preamărește
limba lingușitoare
ce adevărul condamnă fără îndurare.
Oare mă voi bucura
dacă deșartul deget mă arată?
dacă după semeție voi alerga
cu răsuflare tăiată,
cu râvnă vie, cu inimă îngrijorată?
O, munte! O, izvor! O, ape!
O, loc ascuns, încântător!
Fiind corabia destrămată aproape,
la răgazul tău binefăcător
fug de oceanul amenințător.
Vreau o necurmată visare,
o zi senină, veselă, liberă;
nu vreau să văd nicio-ncruntare
îngâmfată și severă
a celor pe care sângele și banu-i înălțară.
Să mă trezească păsările
cu cântul lor dulce, neînvățat,
și nu cu frică grijile,
de care e mereu urmat
cel care de voința altuia stă atârnat.
Vreau să trăiesc singur,
să bucur cerul cu binele de datorie,
retras, fără martur,
liber de dragoste, de gelozie,
de ură, de speranțe, de antipatie.
Din munte pân’ la poale
am o grădină de mâna mea plantată,
care, de al primăverii soare,
cu flori frumoase îmbrăcată,
își arată întru nădejde roada așteptată.
Și de parc-ar fi nesățioasă
să-și desăvârșească chipu-mbietor,
de pe culmea viforoasă
un limpede izvor
până ajunge coboară alergător.
Și apoi, potolit,
pasul printre arbori își întoarce,
pământului, domolit,
verdeață îi aduce
și cu felurite flori o să-l îmbrace.
Grădina aerul împrospătează
și miresme dăruiește mii,
arborii îi mlădiază
cu foșnetul liniștii,
care dă aurul și sceptru’ uitării.
Să-și păstreze comorile
cei care-ntr-o firavă corabie nădăjduiesc;
nu-i al meu să privesc lacrimile
celor care deznădăjduiesc
când crivățul și austrul se-ndărătnicesc.
Copleșita antenă
scârțâie, și senina zi în oarbă noapte
se transformă; spre cer răsună
nedeslușite zbierăte,
și marea o cresc ne’nduplecate.
Pentru mine o sărăcăcioasă
masă, cu pace dragă încărcată
e de-ajuns; și vesela fastuoasă
din aur fin lucrată
să fie a cui nu-i e frică de marea înfuriată.
Și pe când o mizerabilă
poftă pe ceilalți toți îi aprinde
și o sete insațiabilă
de vremelnica demnitate,
mie întis la umbră sufletul să-mi cânte.
Întins la umbră eu,
cu iederă și lauri nepieritori încoronat,
ascultă auzul meu
sunetul dulce, acordat
al plectrului cu pricepere manevrat.
Traducător: Preda Rareș (Contribuția specială, 2025)
Oda XVIII – La Înălțare
Îți lași, sfinte Păstoare,
turma-n vale adâncă și în negură,
cu plâns și-nsingurare,
și tu, făcând deschizătură
în cer, te duci la veșnica cămară?
Cei înainte binecuvântați,
și acum triști și necăjiți,
la sânul tău crescuți,
de tine despărțiți,
unde îndrepta-vor ale lor minți?
Ochii ce vor privi,
care a chipului frumusețe ți-au zărit,
și nu se vor mâhni?
Cine dulceața ți-a auzit
ce nu va socoti surd și nenorocit?
Acum, agitata mare
cine-o ține-n frâu?
De cine-mblânzită
mânioasa, crudă suflare?
Fiind tu învăluită,
de care stea fi-va corabia la mal călăuzită?
Ah, nor pizmuitor!
Chiar de astă bucurie scurtă te-ntristezi?
Încotro zbori așa ușor?
Cât de bogat tu te-ndepărtezi!
Cât de săraci și orbi, vai, ne-abandonezi!
Traducător: Preda Rareș (Contribuția specială, 2025)
Oda XXI – Maicii Domnului
Fecioară, decât soarele mai curată,
slava muritorilor, lumină cerească,
care ai smerenia drept mărire:
ochii spre pământ îți pleacă
și vezi un nemernic în caznă ne’ndurată,
înconjurat de întuneric și mâhnire.
Dacă mai mare înjosire,
nici pe-aproape, mintea omului nu știe,
ca starea-n care sunt pentru al altuia păcat,
cu atotputernicie
rupe, Regina Cerului, lanțul strâns legat.
Fecioară, într-al cărei pântece
aflat-a Dumnezeu sălaș curat,
unde fu asprimea-n dragoste schimbată:
de blând pe cel ne’nduplecat
făcut-ai, la senin tu poți a-ntoarce
o inimă de nori înconjurată.
Dezvăluie a ta iubită
față, ce-o admiră cerul, pământul i se-nchină:
străluci-va ziua, va fugi-nnorarea;
mărită Doamnă, a ta lumină
să-nvingă tristă-mi, oarbă-mi noaptea.
Fecioară și maică deodată,
a Făcătorului tău fericită născătoare,
la ai cărei sâni viața a-nflorit:
uite cum mă doare
și crește rana-mi vătămată;
ura se împrăștie, prietenia a pierit;
de nu e de tine întărit
adevărul și dreptatea, ce-n lume ai adus,
unde va afla altă nădejde?
Și fiindcă ești mamă, de sus
tu ia aminte, că sunt în deznădejde.
Fecioară, îmbrăcată-n soare,
cu veșnice lumini încoronată,
ce calci cu pași divini pe lună;
pizmă înveninată,
înșelăciune ageră, limbă bârfitoare,
ură cumplită, putere fără faptă bună
cu război mă-ncearcă împreună;
deci, de astfel de batalion blestemat,
care sărac neînarmat se va izbăvi?
de numele tău binecuvântat,
Maria, de a mea parte nu va fi?
Fecioară, care, de tine învins,
își jelește pierzania șarpele infernal,
și chinul lui veșnic, și țelul năruit;
multă lume de pe mal
îmi vede căderea în abis,
apele năvalnice și suflul vlăguit:
unu-i mulțumit,
altu-i îngrozit; celui mai îndurat
vocea, fără de folos, îi tremură amarnic;
eu, când am chipu-nlăcrimat,
te chem și prin sabie trec valul inamic.
Fecioară, a Tatălui Soție aleasă,
Maică dulce a Fiului, sfântă biserică
a nemuritoarei Iubiri, al oamenilor scut:
văd doar spaimă groaznică;
de privesc cămara, e periculoasă;
de ieșirea, e nesigură; ajutorul mut,
dușmanul de temut,
adevărul despuiat, prea plină
de arme și apărători minciuna.
Viața mea haină,
doar întorcându-mă la tine, își află odihna.
Fecioară, care la înalta rugăminte
nu mai smerit decât sincer ai zis da,
pe care cerurile a o cinsti doresc;
ca țintă sunt pus a sta
-cu ochii orbiți și mâinile legatela
o sută de segăți, ce mă-ncercuiesc
și pentru a mă răni slujesc;
simt durerea, dar nu văd brațul;
să fug n-am voie, nici a mă apăra.
Fiul tău ce-i peste totul
să vrea, Maica iubirii, a mă libera.
Fecioară, luceafăr iubit,
pe marea furtunoasă călăuzitoare mie,
la al cărei fulger sfânt vântul amuțește;
mii de valuri cu cerbicie
cufundă în adâncul nesfârșit
corabia fără scăpare, care, orbește,
neîncetat gonește
pe ape; noaptea încarcă, văzduhul bubuie;
acum străbate cerul, acum uscatul o să lovească;
catargul rupt scârțâie;
ocrotește-o, ca de stâncă să nu se izbească.
Fecioară, nestricată
de necinstea obișnuită și păcatul strămoșesc,
de care-i neamul nostru îmbolnăvit;
știi bine că-n tine nădăjduiesc
încă din pruncie; și dacă o blestemată
putere, ce m-a învins, făcut-a nedemnă
de paza ta divină
viața-mi păcătoasă, a ta-ndurare
își va arăta binele prisosit,
când suferința-i prea mare,
și eu prea puțin merit să fiu izbăvit.
Fecioară, durerea cumplită
limba mi-o leagă și nu îngăduie
glasului să vădească câte dorește;
dar auzi tu sufletul ce stăruie
în chinuri, și mereu spre tine răcnește.
Traducător: Preda Rareș (Contribuția specială, 2025)