Cruz San Juan de la – Noche oscura del alma, Cantar del alma que se huelga de conocer a Dios por fe, Coplas hechas sobre un éxtasis de harta contemplación
Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591), cunoscut în spaniolă ca San Juan de la Cruz, a fost carmelitan descult, teolog, mistic și unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii spaniole. Născut în Fontiveros, Spania, el este considerat maestrul poeziei mistice, alături de Sfânta Tereza de Avila, cu care a colaborat în reforma Carmelului.
Opera sa poetică este scurtă ca număr de poeme, dar de o profunzime și frumusețe neegalate. Cele mai importante poezii sunt „Noaptea întunecată a sufletului” (Noche oscura del alma), „Cântarea spirituală” (Cántico espiritual) și „Flacăra vie a iubirii” (Llama de amor viva). În ele, Sfântul Ioan descrie drumul sufletului spre unirea cu Dumnezeu, folosind limbajul iubirii umane transfigurat în iubire divină.
Poezia lui este marcată de imagini simbolice profunde: noapte, lumină, flacără, izvoare, grădini și mireasă. Stilul său unește simplitatea expresiei cu o complexitate teologică și spirituală rară. Este considerat cel mai mare poet mistic al Spaniei și unul dintre marii lirici ai lumii, fiind canonizat în 1726 și proclamat Doctor al Bisericii pentru contribuția sa la teologia mistică.
Noche oscura del alma
En una noche oscura
con ansias en amores inflamada,
¡oh, dichosa ventura!,
salí sin ser notada
estando ya mi casa sosegada.
A oscuras y segura
por la secreta escala disfrazada,
¡oh, dichosa ventura!,
a oscuras y en celada,
estando ya mi casa sosegada.
En la noche dichosa,
en secreto, que nadie me veía
ni yo miraba cosa,
sin otra luz y guía
sino la que en el corazón ardía.
Aquesta me guiaba
más cierto que la luz del mediodía,
adonde me esperaba
quien yo bien me sabía,
en sitio donde nadie aparecía.
¡Oh, noche que guiaste!
¡Oh, noche amable más que la alborada!
¡Oh, noche que juntaste
Amado con amada,
amada en el Amado transformada!
En mi pecho florido,
que entero para él solo se guardaba,
allí quedó dormido
y yo le regalaba,
y el ventalle de cedros aire daba.
El aire de la almena
cuando yo sus cabellos esparcía,
con su mano serena
y en mi cuello hería
y todos mis sentidos suspendía.
Quedéme y olvidéme.
El rostro recliné sobre el Amado.
Cesó todo, y dejéme
dejando mi cuidado
entre las azucenas olvidado.
Cantar del alma que se huelga de conocer a Dios por fe
Qué bien sé yo la fonte que mane y corre,
aunque es de noche.
Aquella eterna fonte está escondida,
que bien sé yo do tiene su manida,
aunque es de noche.
Su origen no lo sé, pues no le tiene,
mas sé que todo origen de ella viene,
aunque es de noche.
Sé que no puede ser cosa tan bella,
y que cielos y tierra beben de ella,
aunque es de noche.
Bien sé que suelo en ella no se halla,
y que ninguno puede vadealla,
aunque es de noche
Su claridad nunca es oscurecida,
y sé que toda luz de ella es venida,
aunque es de noche.
Sé ser tan caudalosos sus corrientes,
que infiernos, cielos riegan y las gentes,
aunque es de noche.
El corriente que nace de esta fuente
bien sé que es tan capaz y omnipotente,
aunque es de noche.
El corriente que de estas dos procede
sé que ninguna de ellas le precede,
aunque es de noche.
Aquesta eterna fonte está escondida
en este vivo pan por darnos vida,
aunque es de noche.
Aquí se está llamando a las criaturas,
y de esta agua se hartan, aunque a oscuras
porque es de noche.
Aquesta viva fuente que deseo,
en este pan de vida yo la veo,
aunque es de noche.
Coplas hechas sobre un éxtasis de harta contemplación
Entréme donde no supe,
y quedéme no sabiendo,
toda ciencia trascendiendo.
Yo no supe dónde estaba,
pero, cuando allí me vi,
sin saber dónde me estaba,
grandes cosas entendí;
no diré lo que sentí,
que me quedé no sabiendo,
toda ciencia trascendiendo.
De paz y de piedad
era la ciencia perfecta,
en profunda soledad
entendida, vía recta;
era cosa tan secreta,
que me quedé balbuciendo,
toda ciencia trascendiendo.
Estaba tan embebido,
tan absorto y ajenado,
que se quedó mi sentido
de todo sentir privado,
y el espíritu dotado
de un entender no entendiendo.
toda ciencia trascendiendo.
El que allí llega de vero,
de sí mismo desfallece;
cuanto sabía primero
mucho bajo le parece,
y su ciencia tanto crece,
que se queda no sabiendo,
toda ciencia trascendiendo.
Cuanto más alto se sube,
tanto menos se entendía
que es la tenebrosa nube
que a la noche esclarecía:
por eso quien la sabía
queda siempre no sabiendo,
toda ciencia trascendiendo.
Este saber no sabiendo
es de tan alto poder
que los sabios arguyendo
jamás le pueden vencer;
que no llega su saber
a no entender entendiendo,
toda ciencia trascendiendo.
Y es de tan alta excelencia
aqueste sumo saber,
que no hay facultad ni ciencia
que la puedan emprender;
quien se supiere vencer
con un no saber sabiendo,
irá siempre trascendiendo.
Y si lo queréis oír,
consiste esta suma ciencia
en un subido sentir
de la divinal Esencia;
es obra de su clemencia
hacer quedar no entendiendo,
toda ciencia trascendiendo.
Noaptea întunecată a sufletului
Într-o întunecată noapte,
dornică, de iubire înflăcărată
-o, fericită binecuvântare!-
am ieșit neobservată,
casa fiindu-mi adormită.
Pe-ntuneric, cu ne’nfricare,
pe ascunsa scară deghizată
-o, fericită binecuvântare!-
pe-ntuneric și învăluită,
casa fiindu-mi adormită.
În fericita noapte,
pe furiș, când nimeni nu vedea,
și nici eu nu priveam în altă parte,
altă lumină nu mă conducea,
ci doar cea care-n inimă ardea.
Aceasta mă călăuzea
mai clar decât un soare,
încotro mă aștepta
Cel pe Care-L știam bine,
unde nimeni nu mai vine.
O, noapte călăuză!
O, noapte mai dragă decât răsăritul:
O, noapte ce-ai adus împreună
iubita și Iubitul,
iubita Iubitului luând chipul.
Pe pieptul meu cel înflorit,
care întreg doar pentru El păstram,
pe el a adormit,
și eu îl dezmierdam,
cu adierea cedrilor ne răcoream.
Cu a meterezelor răcoare,
când eu păru-i răzlețeam,
cu mâna sa liniștitoare
pe grumaz mă atingea
și toată simțirea îmi amorțea.
M-am întins și uitat-am,
chipul pe Iubit mi l-am plecat,
totul s-a curmat, lăsatu-m-am,
de zbucium m-am liberat,
printre crini eu l-am uitat.
Traducător: Preda Rareș (Contribuție specială, 2025)
Cântarea sufletului care se bucură să-L cunoască pe Dumnezeu prin
credință
Ce bine știu izvorul care țâșnește și curge,
cu toate că e noapte.
Acel etern izvor este o taină,
știu bine eu unde-i ascunsă,
cu toate că e noapte.
Obârșia nu-i știu, căci nu o are,
dar știu că toată obârșia din el apare,
cu toate că e noapte.
Știu că nu poate fi mai frumos lucru,
ceruri și pământ să bea dintr-însu’,
cu toate că e noapte.
Știu bine că vad în dânsul nu se află
și niciunul nu poate să-l treacă,
cu toate că e noapte.
Limpezimea-i niciodată nu-i umbrită,
și știu că lumina din dânsu-i venită,
cu toate că e noapte.
Știu că sunt atât de mari ale lui șuvoaie,
că iadul, cerul udă, și pe oameni,
cu toate că e noapte.
Șuvoiul ce se naște din acest izvor,
bine știu că-i puternic și atotțiitor,
cu toate că e noapte.
Șuvoiul care din cele două purcede,
știu că niciunul din ele nu-l precede,
cu toate că e noapte.
Acest izvor etern ascuns așteaptă
în pâinea vie, ca să ne dea viață,
cu toate că e noapte.
Cheamă la el orice făptură,
cu astă apă să se sature, deși pe negură,
pentru că e noapte.
Acest izvor viu pe care îl doresc,
în pâinea vieții eu îl deslușesc,
cu toate că e noapte.
Traducător: Preda Rareș (Contribuție specială, 2025)
Strofe ale aceluiași, făcute despre un extaz dintr-o profundă contemplație
Intrat-am unde nu știam
și rămas-am neștiind,
știința toată descoperind.
Eu n-am știut unde intram,
dar, când acolo m-am văzut,
fără a ști unde eram,
lucruri mari am priceput;
n-am să zic ce am simțit,
că am rămas neștiind,
știința toată descoperind.
De pace și de pietate
știința era împlinită,
în mare singurătate
înțeleasă, calea dreaptă;
era așa de tăinuită,
că rămas-am gângăvind,
știința toată descoperind.
Eram atât de îmbătat,
atât de înstrăinat și absorbit,
că simțurile s-au înălțat,
de simțire s-au lipsit,
și duhul a fost dăruit
cu o înțelegere neînțelegând,
știința toată pricepând.
Cu cât mai sus se urca,
mai puțin înțelegea
că întunecatul nor era,
care noaptea limpezea;
de asta, cine-l găsea
rămânea neștiind,
știința toată descoperind.
Cel care cu adevărat acolo ajuns-a
în sine însuși se topește;
câte mai întâi știa
foarte mici le socotește,
și știința sa atâta crește,
că rămâne neștiind,
toată știința descoperind.
Cunoașterea aceasta necunoscută
are totul cu putință,
înțelepții când discută
n-au asupră-i biruință,
că n-ajunge a lor știință
să nu înțeleagă înțelegând,
știința toată pricepând.
Este înaltă și desăvârșită
cunoașterea fără mărginire,
că minte sau știință iscusită
s-o cuprindă n-au putere;
cine are-n inimă înfrângere,
știindu-se neștiind,
va fi mereu descoperind.
Și de vreți, dați ascultare,
că această imensă știință
stă într-o înaltă întâlnire
cu-a lui Dumnezeu esență;
lucrarea aceasta e-a lui clemență,
să rămân neînțelegând,
știința toată pricepând.
Traducător: Preda Rareș (Contribuție specială, 2025)