Martín Vicente – ¿Por qué razón la sombra de los árboles…

Vicente Martín Martín a fost un scriitor și poet spaniol. S-a născut la 31 iulie 1945 în Collado de Contreras, Ávila (Spania) și a murit la 29 iulie 2012 la Madrid (Spania); a fost laureat al mai multor premii de poezie, precum Premiul Ciudad de Torrevieja sau Premiul Estrofas doradas 2010, printre altele. În onoarea sa, Premiul Vicente Martín Martín este decernat anual în Torrejón de la Calzada. Sursă https://escritores.fandom.com/es/wiki/Vicente_Mart%C3%ADn_Mart%C3%ADn
¿Por qué razón la sombra de los árboles…
¿Por qué razón la sombra de los árboles
se alarga cabizbaja -como extienden
sus brazos los mendigos-
implorando el amparo -no se sabe-
si del cielo o la tierra?
¿Por qué en su desnudez de leve talle
las ramas de los árboles fabrican
con la luz de la tarde las saetas
que dispara el invierno y que nos clavan
su aguijón de anestesia en el penúltimo
crepúsculo del alma?
No es limosna de sol lo que mendigan
ni lejanas bahías donde acuda
su cintura carnal a disolverse
en la humedad pluvial de nuestros labios,
no es el sueño infinito en que se viste
de blanquísimas albas la memoria
para nacer de nuevo como el llanto
surgido entre las cuerdas de una lira.
Se quejan, si es que es queja,
del autismo de un mundo acomodado
a guitarra y cervezas,
a relojes sin péndulo, a mentiras
con el cuerpo de vidrio y a montones
de mirlos inmolados sin que se haya
la escarcha asombrado en los naranjos.
Es voz cuanto reclaman, sólo voz,
o presencia o constancia entre las ruinas
que deja la palabra a ras de tierra
cuando el clamor acaba.
Quizás, porque no tienen
las pupilas azules de la infancia,
la longitud del día les permita,
en una extraña fórmula, aferrarse
desesperadamente a la esperanza.
Oare de ce umbra copacilor…
Oare de ce umbra copacilor
se alungește în jos -așa cum ar întinde
mâinile lor cerșetorii-
cerând adăpost -nu se știe cui-
de la cer sau de la pământ?
De ce în goliciunea tulpinii slabe
crengile copacilor fac săgeți
din lumina înserării
ce ochesc trupul iernii și ne înfing
vârful lor anestezic în penultimul
crepuscul al sufletului?
Nu e pomana soarelui ceea ce cerșesc
și nici golfuri îndepărtate unde ajunge
centura lor din carne vie ca să se dizolve
în umiditatea pluvială a buzelor noastre,
nu e nici visul infinit în care memoria
se îmbracă în zorii orbitori
pentru a renaște precum un scâncet
scos de strunele unei lire.
Se lamentează, dacă e lamentație,
de autismul unei lumi dedate
chitarei și berei,
ceasurilor fără de pendul, minciunilor
cu trupul de sticlă și grămezilor
de mierle ucise până ca să se topească
bruma consternată de pe portocali.
E voce ce cere, doar voce,
sau prezența/permanența printre ruini
ce lasă cuvântul lipit de pământ
când larma se stinge.
Poate, pentru că nu are
pupilele albastre ale copilăriei,
durata zilei le permite,
într-un mod ciudat, să se agațe
cu disperare de speranță.
Traducător: Langa Andrei (contribuția specială)