Díaz Castelo Elisa – Lázaro XI
Poetă și traducătoare mexicană (Mexico City, 06.10.1986). Cu sprijinul burselor Fulbright-comexus și Goldwater, a studiat pentru un masterat în scriere creativă (poezie) la Universitatea din New York. Locul întâi la Premiul Internațional de Poezie 2016; locul al doilea la Premiul Literal Latté 2015; și semifinalistă la Premiul Tupelo Quarterly 2016. Câștigător al Premiului Național de Poezie Alonso Vidal 2017; al Premiului Fine Arts pentru Traducere Literară 2019; și al Premiului de Poezie Aguascalientes Fine Arts 2020. Poemele sale în limba spaniolă apar în Letras Libres, Hispamérica, Revista de la Universidad, Tierra Adentro, Este País și Periódico de Poesía, printre alte periodice. De asemenea, poezia sa a fost inclusă în trei antologii naționale și internaționale. A fost bursieră a programului Jóvenes Creadores al Fondo Nacional para la Cultura y las Artes fonca 2015-2016, 2018- 2019 și a Fundación para las Letras Mexicanas flm 2016-2018. În 2018, a fost selectată ca fiind unul dintre cei doi tineri poeți din America Latină invitați la Festivalul Internațional de Poezie desfășurat la Trois Rivières. (Sursa: Enciclopedia literaturii din Mexic http://www.elem.mx/autor/datos/123235)
Lázaro XI
Ayer por fin dejé de suicidarme.
Heiner Müller
Quise morir. Es cierto. Estaba exhausta
de tanto despertar a contracuerpo y en mi piel
siempre la mitad de la noche.
No había lugar en mi vida
para nada que no fuera la muerte.
Todo era demasiado y me dolía
el más mínimo acorde, el color rojo.
Quise morir, aunque mi cuerpo
no quisiera, quise, a pesar de la sangre
que insiste en recorrerme, a pesar
del crecimiento de mis uñas
y considerando, incluso, que el cuerpo
respira por sí solo cada noche.
Mi nombre hacía agua, sabía a tierra.
Y hay en la vida ese qué será de mampostería
y mamparas, de escenario vacío
que culmina en su ausencia.
Me dolía la saliva de mis niños,
sus noches de cuatro horas,
su procenio. Su llanto que rompe anaranjado
como soles que sangran y coagulan.
Son las veinticuatro horas abiertas,
sus corredores encendidos,
es la moneda inestable del afecto,
el reciclaje de la ternura.
Es saber que estamos regresando
hacia ningún lugar y no volvemos
a encontrarnos con los que ya se han ido.
Es saber que todo el tiempo que me queda
no vale lo que un instante gris en la ventana
turbia de hace años. Es la vigilia descaminada
de los que mueren de sueño
y no pueden dormir.
Preferí la muerte, ese común denominador.
Quise esta muerte descastada, esta averiada muerte.
Quise morir. He dicho. Quise.
Eso es suficiente a veces: querer algo.
Quise morir y dejé el nombre de mis niños
en la sala de estar, caminé de espaldas
y cerré la puerta. Quise vaciar mi deuda con la vida,
desvestirme de la sangre, ese vestido rojo
que me abriga por dentro. Quise romper el límite
entre el cuerpo y su sombra.
Quise morir. No pude. Qué fracaso.
Y me estorba la voz con la que he vuelto.
Mi voz, este lugar absuelto.
Voz encanecida con su registro de naves incendiadas,
voz digital, trasplantada voz de raíz roja.
Me cansa mi voz
siniestra de palomas
que aletean su ruido en las iglesias,
voz que es algo porque no enmarca nada
más que un vacío de cúpulas y atrios.
A falta de Él hablo hasta por los codos.
Porque fui al otro lado y Dios estaba muerto.
Todos los dioses: muertos o cansados,
descalabrados dioses de estatuillas.
Sólo tengo mi voz que me acompaña,
su ablación malherida y oraciones
desprovistas de nadie.
Lazăr XI
Ieri am încetat în sfârșit să mă sinucid.
Heiner Müller
Am vrut să mor. E adevărat. Eram extenuată
să mă tot trezesc împotriva corpului și în pielea mea
mereu în miez de noapte.
Nu mai era niciun loc în viața mea
pentru altceva decât pentru moarte.
Totul era prea mult și mă durea
cel mai infim acord, culoarea roșie.
Am vrut să mor, chiar dacă corpul meu
nu voia, am vrut, în ciuda sângelui
care insistă să mă străbată, în ciuda
unghiilor care continuă să-mi crească
gândindu-mă până și la faptul că corpul
respiră singur în fiecare noapte.
Numele meu era apos, avea gust de pământ.
Și în viață există acel ce va fi făcut din zid
și paravan, al unei scene pustiite
care culminează în propria-i absență.
Mă durea saliva copiilor mei,
nopțile lor de patru ore,
creșterea lor. Plânsul lor ce izbucnește portocaliu
precum astrele ce sângerează și se încheagă.
Miezul nopții e deschis
coridoarele îi sunt înflăcărate,
e moneda instabilă a iubirii,
reciclarea tandreței.
E a ști că nu ne întoarcem
nicăieri și nu revenim
pentru a-i întâlni pe cei ce s-au stins.
E a ști că tot timpul care îmi rămâne
nu merită ceea ce o clipă cenușie pe fereastră
tulbură de ani întregi. E starea de veghe rătăcită
a celor care mor de somn
și nu pot dormi.
Preferam moartea, acel numitor comun.
Am vrut moartea aceasta interzisă, această vătămată moarte.
Am vrut să mor. Am spus. Am vrut.
Asta e suficient uneori: să vrei ceva.
Am vrut să mor și am lăsat numele copiilor mei
în sufragerie, am mers cu spatele
și am închis ușa. Am vrut să-mi golesc datoria față de viață,
să mă dezbrac de sânge, rochia aceea roșie
care mă învăluie pe dinăuntru. Am vrut să rup granița
dintre corp și umbra lui.
Nu am putut. Ce eșec.
Și mă împiedică vocea cu care m-am întors.
Vocea mea, locul acesta mântuit.
Voce încărunțită cu registrul său de nave arse,
voce digitală, transplantată voce cu rădăcini roșii.
Mă obosește vocea mea
sinistră de porumbei
care își flutură zgomotul în biserici,
voce care înseamnă ceva pentru că nu cuprinde nimic
mai mult decât un vid de cupole și atrii.
În lipsa Lui vorbesc mult și fără rost.
Pentru că am trecut de partea cealaltă și Dumnezeu era mort.
Toți zeii: morți sau obosiți,
figurine de zei sfărâmați.
Îmi rămâne doar vocea mea să-mi țină companie,
ablația ei grav rănită și rugăciunile
care nu sunt lipsite de nimeni.
Trăducator: Munteanu Ana-Maria 2024