Storni Alfonsina – Voy a dormir, Dolor

Alfonsina Storni (Capriasca, 29 mai 1892-Mar del Plata, 25 octombrie 1938)1234 a fost o poetă și scriitoare argentiniană asociată cu modernismul. Potrivit lui Alberto Acereda, opera Alfonsinei Storni este o apărare a libertății artistice și individuale. Viața și opera ei reprezintă un mit iconografic al unui activism resentimentar față de masculinitate. El susține că ea este doar un alt mit; versurile ei arată o excelentă poetă a iubirii, o luptătoare pentru egalitatea femeilor care nu poate fi plasată în feminismul radical. În viața și opera ei există un amestec de emoție, sentiment și reflecție; poezia ei este erotică din punct de vedere uman, caută iubirea, are experiențe și poezie a ego-ului ei angoasat care se termină cu sinuciderea. Acereda afirmă că Storni a fost o feministă în sensul propriu al cuvântului, deoarece a căutat întotdeauna egalitatea între bărbați și femei. Ea a avut curajul să se opună regulii care cerea virginitatea feminină, dar nu și pe cea masculină. Acest lucru a dat naștere lucrării sale Tú me quieres blanca, moștenitoarea lui Hombres necios a Sor Juanei. Același lucru este valabil și pentru poeme precum Hombre pequeñito, La que comprende, Siglo XX sau Veinte siglos, texte bazate pe căutarea unei egalități reale a femeilor în mediul lor. Alte exemple sunt La inquietud del rosal (1916), El dulce daño (1918), Irremediablemente (1919), Languidez (1920), iar mai târziu Ocre (1925), Mundo de siete pozos (1934) și Mascarilla y trébol (1934) și alte creații în proză și teatru, ca o încercare de a obține libertatea feminină prin contracararea tendințelor machiste ale vremii. Alți critici descriu opera Alfonsinei Storni ca fiind prolifică, viguroasă și originală și susțin că a schimbat literatura latino-americană. Cu fiecare publicație a sa, importanța sa literară a crescut, iar criticii au arătat mai mult interes față de opera sa. Acești critici îi plasează operele în cadrul mișcării moderniste, caracterizată prin accente romantice, profunzime lirică și simplitate. (Sursă Wikipedia)
Voy a dormir
Dientes de flores, cofia de rocío,
manos de hierbas, tú, nodriza fina,
tenme prestas las sábanas terrosas
y el edredón de musgos escardados.
Voy a dormir, nodriza mía, acuéstame.
Ponme una lámpara a la cabecera;
una constelación, la que te guste;
todas son buenas, bájala un poquito.
Déjame sola: oyes romper los brotes…
te acuna un pie celeste desde arriba
y un pájaro te traza unos compases
para que olvides… Gracias… Ah, un encargo:
si él llama nuevamente por teléfono
le dices que no insista, que he salido.
Dolor
Quisiera esta tarde divina de octubre
pasear por la orilla lejana del mar;
que la arena de oro, y las aguas verdes,
y los cielos puros me vieran pasar.
Ser alta, soberbia, perfecta, quisiera,
como una romana, para concordar
con las grandes olas, y las rocas muertas
y las anchas playas que ciñen el mar.
Con el paso lento, y los ojos fríos
y la boca muda, dejarme llevar;
ver cómo se rompen las olas azules
contra los granitos y no parpadear;
ver cómo las aves rapaces se comen
los peces pequeños y no despertar;
pensar que pudieran las frágiles barcas
hundirse en las aguas y no suspirar;
ver que se adelanta, la garganta al aire,
el hombre más bello, no desear amar…
Perder la mirada, distraídamente,
perderla y que nunca la vuelva a encontrar:
y, figura erguida, entre cielo y playa,
sentirme el olvido perenne del mar.
Mă duc la culcare
Dinți de flori, cunună de rouă
mâini de ierburi, tu, doică plăpândă,
împrumută-mi cearșafurile tale pământii
și plapuma de mușchi împrăștiat.
Mă duc la culcare, doica mea, culcă-mă.
Pune o lampă la căpătâiul meu
o constelație, cea care îți place ție;
Toate sunt bune, coboar-o puțintel.
Lasă-mă singură: auzi cum se rup mugurii…
un picior ceresc te leagănă de sus
și o pasare îți trasează câteva măsurători
ca să uiți…Mulțumesc…Ah, o rugăminte
Dacă mai sună odată la telefon…
spune-i să nu insiste, că am ieșit.
Trăducator: Azamfirei Katherina-Alexandra 2024
Durere
Aș vrea ca în aceast amurg divin de octombrie
să rătăcesc pe țărmul depărtat al mării;
ca nisipul auriu și unda de smarald,
și cerurile limpezi să mă vadă trecând.
Falnică, mândră, desăvârșită, aș vrea să fiu,
ca o romană, să mă potrivesc
cu valurile grandioase, și stâncile neînsuflețite
și țărmurile largi ce îmbrățișează marea.
Cu pas încet, cu ochii stinși
și gura mută, să mă las purtată;
să privesc valurile albastre cum se sparg
lovindu-se de pietricele și să nu clipesc;
să văd cum păsările răpitoare se hrănesc
cu peștișori și să rămân în visare;
să mă gândesc că bărcile fragile ar putea
să se scufunde în adâncuri și să nu suspin;
să văd cum falnic, trece înainte,
cel mai frumos bărbat, fără-a tânji după iubire…
Să-mi pierd privirea, absentă,
să o pierd și niciodată s-o mai regăsesc;
cu chipul scrutând zarea, între cer și țărm,
să simt adânc uitarea veșnică a mării.
Traducător: Săvinescu (Croitor) Camelia Loredana, Premiul III 2025