Rodríguez Claudio – Gestos
Claudio Rodríguez García (Zamora, 30 ianuarie 1934-Madrid, 22 iulie 1999) a fost un poet spaniol. Membru al Generației anilor ’50, a primit de-a lungul vieții cele mai importante premii de poezie din Spania, iar prima sa carte (Don de la ebriedad, 1953) a fost considerată de critici ca fiind una dintre cele mai strălucite opere de poezie spaniolă din a doua jumătate a secolului XX. În 1958, a publicat Conjuros și, cu ajutorul lui Dámaso Alonso și Vicente Aleixandre, a călătorit în Anglia, unde a lucrat ca lector de spaniolă la Nottingham (1958-1960). La 23 iulie 1959 se căsătorește cu Clara Miranda. Se mută apoi la Universitatea Cambridge (1960-1964), unde ocupă același post. Îi descoperă pe romanticii englezi, în special pe William Wordsworth și Dylan Thomas, care îi vor influența poezia. În 1963 este inclus în antologia Poesía última de Francisco Ribes, care conține și poezii de Eladio Cabañero, Ángel González, José Ángel Valente și Carlos Sahagún, autori care au alcătuit grupul de poeți madrileni care s-au făcut cunoscuți în anii 1950-1960, pe care criticii l-au botezat Generația anilor 1950. În Anglia a scris Alianza y condena, câștigătoare a Premiului Criticilor în 1965, și s-a împrietenit cu Francisco Brines, lector la Oxford. În 1968, a fost inclus în Antología de la nueva poesía española (Antologia de la nueva poesía española). Anii 1970 au marcat consacrarea definitivă a poetului. În 1976, a publicat a patra sa colecție de poeme, El vuelo de la celebración. În 1980, Modern Language Association of America i-a dedicat o sesiune la Houston. În 1983, a primit Premiul Național de Poezie pentru Desde mis poemas, o compilație a primelor sale patru cărți; în 1986 a primit Premiul de Literatură Castilia și Leon. La 17 decembrie 1987 a fost ales membru titular al Academiei Regale Spaniole, în locul lăsat liber de Gerardo Diego. În martie 1992 și-a citit discursul de admitere la RAE, intitulat: Poesía como participación: hacia Miguel Hernández (Poezia ca participare: spre Miguel Hernández). În 1993 a publicat Casi una leyenda, care avea să fie ultima sa carte de poezii. La 28 martie 1993 a primit Premiul Prințului de Asturias pentru Literatură și, cinci zile mai târziu, cel de-al doilea Premiu Regina Sofia pentru Poezie Ibero-Americană de la Universitatea din Salamanca.
Gestos
Una mirada, un gesto,
cambiarán nuestra raza. Cuando actúa mi mano,
tan sin entendimiento y sin gobierno,
pero con errabunda resonancia,
y sondea, buscando
calor y compañía en este espacio
en donde tantas otras
han vibrado, ¿qué quiere
decir? Cuántos y cuántos gestos como
un sueño mañanero
pasaron. Como esa
casera mueca de las figurillas
de la baraja: aunque
dejando herida o beso, sólo azar entrañable.
Más luminoso aún que la palabra,
nuestro ademán, como ella
roído por el tiempo, viejo como la orilla
del río, ¿qué
significa?
¿Por qué desplaza el mismo aire el gesto
de la entrega o del robo,
el que cierra una puerta o el que la abre,
el que da luz o apaga?
¿Por qué es el mismo el giro del brazo cuando siembra
que cuando siega,
el de amor que el de asesinato?
Nosotros, tan gesteros pero tan poco alegres,
raza que sólo supo
tejer banderas, raza de desfiles,
de fantasías y de dinastías,
hagamos otras señas.
No he de leer en cada palma, en cada
movimiento, como antes. No puedo ahora frenar
la rotacíon inmensa del abrazo
para medir su órbita
y recorrer su emocionada curva.
No, no son tiempos
de mirar con nostalgia
esa estela infinita del paso de los hombres.
Hay mucho que olvidar
y más aún que esperar. Tan silencioso
como el vuelo del búho, un gesto claro,
de sencillo bautizo,
dirá, en un aire nuevo,
su nueva significación, su nuevo
uso. Yo solo, si es posible,
pido, cuando me llegue la hora mala,
la hora de echar de menos tantos gestos queridos,
tener fuerza, encontrarlos
como quien halla un fósil
(acaso una quijada aún con el beso trémulo)
de una raza extinguida.
Gesturi
O privire, un gest,
ne vor schimba rasa. C ând mâna mi se mișcă,
atât fără înțeles, cât și fără control,
însă cu rezonanță rătăcitoare,
și cercetează, căutând
căldură și companie în acest spațiu
în care atâtea altele
au vibrat, ce vrea
să spună? Câte și câte gesturi ca
un vis matinal,
au trecut. Precum acea
grimasă simplă a figurinelor
cărților de joc: cu toate acestea
lăsând rană sau sărut, doar hazard duios.
Mai luminos decât cuvântul,
gestul nostru, precum acesta
măcinat de timp, bătrân ca malul
râului, ce
semnifică?
De ce îndepărtează același volum de aer gestul
dăruirii sau cel al raptului,
cel care închide o ușă sau cel care o deschide,
cel care aprinde lumina sau cel care o stinge?
De ce este aceeași rotirea brațului când seamănă
precum atunci când cosește,
cea a dragostei precum cea a asasinatului?
Noi, atât de gestuali, dar atât de puțin veseli,
rasă care nu a știut decât
să țeasă stindarde, rasă a defilărilor,
fanteziilor și dinastiilor,
să facem alte semne.
Nu se mai poate să citim în fiecare palmă, în fiecare
mișcare, ca altădată. Nu pot acum să frânez
rotirea imensă a brațului
pentru a-i măsura orbitai
și să-i parcurg emoționata curbă.
Nu, nu sunt timpuri
de a privi cu nostalgie
acea stelă infinită a trecutului oamenilor.
Multe lucruri sunt de uitat
și mai multe de sperat. Atât de silențiosi
ca zborul unei bufnițe, un gest clar,
de simplu botez,
va transmite, cu un aer nou,
noua sa semnificație, noua sa
întrebuințare. Numai eu, dacă este posibil
cer, când îmi va sosi clipa trecerii în neființă,
clipa în care îmi va fi dor de atâtea gesturi dragi,
să am forță, să le întâlnesc
precum acela care găsește o fosilă
(poate o mandibulă care încă poartă sărutul tremurând)
a unei rase dispărute.
Trăducator: Horodnic Marilena Gențiana 2024