Toledo Paz Natalia – A T. S. Eliot
Natalia Toledo Paz (Juchitán, Istmo, Oaxaca; 1967), cunoscută ca Natalia Toledo, este o poetă bilingvă care scrie în spaniolă și zapotecă, și designer de haine și bijuterii mexicane. A participat la ateliere, recitaluri și festivaluri de poezie în toată lumea, precum Rencontres Littéraires Internationales în Franța și Internacional de Poesía de la Casa Nacional de la Poesía, în Argentina. A câștigat Premiul Național de Literatură Nezahualcóyotl în 2004, singurul premiu național pentru literatură indigenă contemporană din Mexic.
A T. S. Eliot
De mis manos crecieron flores rojas
largas y hermosas,
cómo olvidar el miedo con que fui despojada de toda certeza.
Caminé con las manos
y metí mi cuerpo donde había lodo
mis ojos se llenaron de arena fina.
Me llamaron la niña de los nenúfares
porque mi raíz era la superficie del agua.
Pero también fui mordida por una culebra apareándose en el estero
y quedé ciega, fui Tiresias que recorrió sin báculo su historia.
¿Cuáles son las raíces que prenden, qué ramas brotan de estos cascajos?
tal vez soy la última rama que hablará zapoteco
mis hijos tendrán que silbar su idioma
y serán aves sin casa en la jungla del olvido.
En todas las estaciones estoy en el sur
barco herrumbrado que sueñan mis ojos de jicaco negro:
a oler mi tierra iré, a bailar un son bajo una enramada sin gente,
a comer dos cosas iré.
Cruzaré la plaza, el Norte no me detendrá,
llegaré a tiempo para abrazar a mi abuela antes que caiga la última estrella.
Volveré a ser la niña que porta en su párpado derecho un pétalo amarillo,
la niña que llora leche de flores
a sanar mis ojos iré.
Către T.S. Eliot
Din mâinile mele au crescut flori roșii
lungi și frumoase,
cum să uit frica cu care am fost dezbrăcată de orice certitudine.
Am mers cu mâinile,
mi-am înfipt corpul în noroi,
ochii mi s-au umplut de nisip fin.
Mi-au spus fata cu nuferi
pentru că rădăcina mea era suprafața apei.
Dar am fost mușcată de un șarpe care se împerechea în mlaștină
și am rămas oarbă, eram Tiresias care a trecut prin povestea lui fără toiag.
Care sunt rădăcinile care prind, ce ramuri cresc dintre aceste dărâmături pietroase?
Poate eu sunt ultima ramură care va vorbi zapoteca,
copiii mei, păsări fără adăpost în jungla uitării,
vor trebui să fluiere în limba lor.
În toate anotimpurile sunt în sud,
o barcă ruginită visată de ochii mei ca două prune negre:
mă voi duce să-mi miros pământul, să dansez un cântec sub o pergolă, fără oameni,
mă duc să mănânc două feluri de mâncare.
Voi traversa piața, vântul din nord nu mă va opri,
voi ajunge la timp s-o îmbrățișez pe bunica înainte să cadă ultima stea.
Voi fi fata care poartă o petală galbenă pe pleoapa dreaptă,
fata care plânge lapte de flori,
voi merge să-mi vindec ochii.
Traducător: Rus Mara 2023