Toledo Paz Natalia – A T. S. Eliot – No olvides el bejuco de serpientes en el tobillo de tu infancia
Natalia Toledo Paz (Juchitán, Istmo, Oaxaca; 1967), cunoscută ca Natalia Toledo, este o poetă bilingvă care scrie în spaniolă și zapotecă, și designer de haine și bijuterii mexicane. A participat la ateliere, recitaluri și festivaluri de poezie în toată lumea, precum Rencontres Littéraires Internationales în Franța și Internacional de Poesía de la Casa Nacional de la Poesía, în Argentina. A câștigat Premiul Național de Literatură Nezahualcóyotl în 2004, singurul premiu național pentru literatură indigenă contemporană din Mexic.
A T. S. Eliot
De mis manos crecieron flores rojas
largas y hermosas,
cómo olvidar el miedo con que fui despojada de toda certeza.
Caminé con las manos
y metí mi cuerpo donde había lodo
mis ojos se llenaron de arena fina.
Me llamaron la niña de los nenúfares
porque mi raíz era la superficie del agua.
Pero también fui mordida por una culebra apareándose en el estero
y quedé ciega, fui Tiresias que recorrió sin báculo su historia.
¿Cuáles son las raíces que prenden, qué ramas brotan de estos cascajos?
tal vez soy la última rama que hablará zapoteco
mis hijos tendrán que silbar su idioma
y serán aves sin casa en la jungla del olvido.
En todas las estaciones estoy en el sur
barco herrumbrado que sueñan mis ojos de jicaco negro:
a oler mi tierra iré, a bailar un son bajo una enramada sin gente,
a comer dos cosas iré.
Cruzaré la plaza, el Norte no me detendrá,
llegaré a tiempo para abrazar a mi abuela antes que caiga la última estrella.
Volveré a ser la niña que porta en su párpado derecho un pétalo amarillo,
la niña que llora leche de flores
a sanar mis ojos iré.
No olvides el bejuco de serpientes en el tobillo de tu infancia
Te digo una cosa:
de aquella inocente que acariciaba el
venado bajo la púrpura del almendro
solo queda un escorpión que atenta
contra sus venas.
Una huella hundida en su propia ropa
cubierta de agua salobre.
Cuando era niña
me gustaba caminar en el lodo,
mi madre metía entre los dedos de mis
pies chiles asados
para cicatrizar las heridas.
En ese entonces era eterna
porque mi linaje hablaba con
las nubes. Te digo una cosa
más:
te quise porque no te conformaste con
la imagen que te ofrecía mi pozo y en la
casa de mi ombligo entendiste por qué
tuve necesidad de ser otra.
Saber quién era y cómo entre tanta maleza
también hubo felicidad.
Dijiste:
Dime de qué canciones está hecha
tu cuna. Sí, dije:
Hay una babel enroscada sobre mi
espalda, pero ya no hablo con
nadie,
dejé de hablar la lengua de los
silentes, he revelado mi signo,
ya no tengo rostro.
Mi retrato es un soliloquio con todo lo
que dejó de tener vida,
el viento desarticuló mis semillas.
Cuando mi raíz hizo crac
me fui caminando sin volver la vista.
Către T.S. Eliot
Din mâinile mele au crescut flori roșii
lungi și frumoase,
cum să uit frica cu care am fost dezbrăcată de orice certitudine.
Am mers cu mâinile,
mi-am înfipt corpul în noroi,
ochii mi s-au umplut de nisip fin.
Mi-au spus fata cu nuferi
pentru că rădăcina mea era suprafața apei.
Dar am fost mușcată de un șarpe care se împerechea în mlaștină
și am rămas oarbă, eram Tiresias care a trecut prin povestea lui fără toiag.
Care sunt rădăcinile care prind, ce ramuri cresc dintre aceste dărâmături pietroase?
Poate eu sunt ultima ramură care va vorbi zapoteca,
copiii mei, păsări fără adăpost în jungla uitării,
vor trebui să fluiere în limba lor.
În toate anotimpurile sunt în sud,
o barcă ruginită visată de ochii mei ca două prune negre:
mă voi duce să-mi miros pământul, să dansez un cântec sub o pergolă, fără oameni,
mă duc să mănânc două feluri de mâncare.
Voi traversa piața, vântul din nord nu mă va opri,
voi ajunge la timp s-o îmbrățișez pe bunica înainte să cadă ultima stea.
Voi fi fata care poartă o petală galbenă pe pleoapa dreaptă,
fata care plânge lapte de flori,
voi merge să-mi vindec ochii.
Traducător: Rus Mara 2023
Nu uita liana de șerpi de la glezna copilăriei tale
Îți spun ceva:
din acea inocentă care mângâia căprioara
sub purpura migdalului
a rămas doar un scorpion care-i amenință
venele.
O urmă adâncită în propriile haine,
acoperite cu apă sălcie.
Când eram copil,
îmi plăcea să merg prin noroi,
mama îmi punea între degetele
picioarelor ardei iuți, copți,
să-mi închidă rănile.
Pe atunci eram eternă,
pentru că neamul meu vorbea
cu norii.
Îți mai spun ceva:
Te-am iubit pentru că nu te-ai mulțumit
cu imaginea pe care ți-o oferea fântâna mea și,
în casa buricului meu, ai înțeles de ce
aveam nevoie să fiu alta.
Știind cine eram și cum, printre atâția mărăcini,
a existat și fericire.
Ai spus:
Zi-mi din ce cântece este făcut leagănul tău.
Da, am spus:
Există un Babel încolăcit pe spatele meu,
dar nu mai vorbesc cu
nimeni,
am încetat să vorbesc limba tăcuților,
mi-am dezvăluit semnul,
nu mai am chip.
Portretul meu este un solilocviu cu tot ce
a încetat să aibă viață,
vântul mi-a împrăștiat semințele.
Când rădăcina mi s-a crăpat,
am plecat fără să privesc înapoi.
Traducător: Rus Cornelia, 2025.