Hernández Miguel – Nanas de la cebolla
Miguel Hernández Gilabert (Orihuela, 30 octombrie 1910 – Alicante, 28 martie 1942) a fost un poet și dramaturg de o relevanță deosebită pentru literatura spaniolă a secolului XX. Chiar dacă în mod tradițional s-a încadrat în generația din ’36, Miguel Hernández a avut o mai mare legătură cu generația anterioară, într-atât încât a fost considerat de către Dámaso Alonso drept „epigon genial” al generației din ’27. La momentul de față este asociat cu Școala de la Vallecas. În data de 25 martie 1931, la doar douăzeci de ani, a primit primul și singurul premiu literar, acordat de Societatea Artistică del Orfeón Ilicitano pentru o poezie de 138 de versuri numită „Cânt pentru Valencia”, cu motto-ul „Lumină… Păsări…, Soare…”. A murit în data de 28 martie 1942, la doar treizeci și unu de ani.
Nanas de la cebolla
La cebolla es escarcha
cerrada y pobre:
escarcha de tus días
y de mis noches.
Hambre y cebolla:
hielo negro y escarcha
grande y redonda.
En la cuna del hambre
mi niño estaba.
Con sangre de cebolla
se amamantaba.
Pero tu sangre
escarchaba de azúcar,
cebolla y hambre.
Una mujer morena,
resuelta en luna,
se derrama hilo a hilo
sobre la cuna.
Ríete, niño,
que te tragas la luna
cuando es preciso.
Alondra de mi casa,
ríete mucho.
Es tu risa en los ojos
la luz del mundo.
Ríete tanto
que en el alma, al oírte,
bata el espacio.
Tu risa me hace libre,
me pone alas.
Soledades me quita,
cárcel me arranca.
Boca que vuela,
corazón que en tus labios
relampaguea.
Es tu risa la espada
más victoriosa.
Vencedor de las flores
y las alondras.
Rival del sol,
porvenir de mis huesos
y de mi amor.
La carne aleteante,
súbito el párpado,
y el niño como nunca
coloreado.
¡Cuánto jilguero
se remonta, aletea,
desde tu cuerpo!
Desperté de ser niño.
Nunca despiertes.
Triste llevo la boca.
Ríete siempre.
Siempre en la cuna,
defendiendo la risa
pluma por pluma.
Ser de vuelo tan alto,
tan extendido,
que tu carne es el cielo
recién nacido.
¡Si yo pudiera
remontarme al origen
de tu carrera!
Al octavo mes ríes
con cinco azahares.
Con cinco diminutas
ferocidades.
Con cinco dientes
como cinco jazmines
adolescentes.
Frontera de los besos
serán mañana,
cuando en la dentadura
sientas un arma.
Sientas un fuego
correr dientes abajo
buscando el centro.
Vuela niño en la doble
luna del pecho:
él, triste de cebolla,
tú, satisfecho.
No te derrumbes.
No sepas lo que pasa
ni lo que ocurre.
Cântec de leagăn și ceapă
Ceapa este înghețată
prizonieră și săracă:
înghețată în zilele tale
și în nopțile mele.
Foame și ceapă:
amărăciune și nemișcare
rotundă și mare.
În leagănul foamei
pruncul se odihnește.
Cu sânge de ceapă
se hrănește.
Dar sângele ți-e
înghețat de zahăr,
de ceapă, de foame.
O femeie cu părul de noapte,
zămislită din lumina lunii,
își destramă fiecare rază
peste leagăn.
Râzi, copile,
și bea luna
de vrei.
Ciocârlie a casei mele,
să râzi mereu.
Râsul din ochii tăi
îi este lumină lumii.
Să râzi necontenit
ca sufletu-mi, când te aude,
să zboare descătușat.
Râsul tău mă înalță,
îmi crește aripi.
Îmi alungă singurătatea,
mă smulge dintre ziduri.
Vocea-mi zboară spre înalt,
inima-mi luminează
pe buzele tale.
Râsul tău este sabia
unei victorii absolute.
Cuceritor gentil al florilor
și al ciocârliilor.
Rival de temult al soarelui,
viitor al făpturii
și al iubirii mele.
Existența-ți carnală se zbate
subit ca o pleoapă,
ca un copil ce n-a fost vreodată
pictat.
Ce păsări de foc
se-nalță din trupul tău
și dor?!
M-am trezit din copilărie:
să nu te trezești niciodată.
Triste-mi sunt vorbele:
răzi, râzi mereu.
În leagănul tău,
să-ți aperi inocența
pană cu pană, râzând.
Zborul tău e atât de înalt,
infinit,
încât ființa ta carnală este cerul
abia răsărit.
Ce n-aș da să mă pot
ridica la înălțimea
zborului tău!
La opt luni, râsul tău dezvăluie
cinci flori de portocal.
Cinci minuscule
ferocități.
Cinci dințișori
ca cinci muguri tineri
de iasomie.
Ei vor fi hotarul sărutărilor
de mâine,
când gura
îți va fi scut.
Când vei simți o flacără
alergând,
căutând profunzimile.
Zboară, copile, spre cele
două luni ale speranței.
Ea, întristată de ceapă.
Tu, luminat de ea.
Să nu renunți niciodată.
Să nu iei în seamă prezentul.
Să nu-l iei în seamă!
Traducător: Mihaela Pinzariu 2023