Alberti Rafael – Se equivocó la paloma, Lo que dejé por ti, Tres recuerdos del cielo – Homenaje a Gustavo Adolfo Bécquer
Rafael Alberti Merello a fost un poet, dramaturg și pictor spaniol. S-a născut la El Puerto de Santa María, Cádiz, la 16 decembrie 1902, și a murit în același oraș la 28 octombrie 1999. A aparținut Generației de la 1927, alături de Federico García Lorca, Vicente Aleixandre, Luis Cernuda sau Pedro Salinas.
În tinerețe a vrut să se dedice picturii, dar boala și contactul cu literatura l-au orientat spre poezie. Primul său volum important, Marinero en tierra, a apărut în 1924 și a primit Premiul Național de Literatură. În timpul Războiului Civil Spaniol a susținut Republica, iar după înfrângerea acesteia a trăit în exil în Argentina, Italia și alte țări. S-a întors în Spania în 1977.
Printre cărțile sale se numără La amante, Cal y canto, Sobre los ángeles, El poeta en la calle, Retornos de lo vivo lejano și Baladas y canciones del Paraná. Poezia sa trece prin etape populare, avangardiste, suprarealiste, politice și memorialistice.
Surse:
Instituto Cervantes, „Rafael Alberti. Biografía”: https://www.cervantes.es/bibliotecas_documentacion_espanol/biografias/napoles_rafael_alberti.htm
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Rafael Alberti”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/rafael_alberti/
Se equivocó la paloma
Se equivocó la paloma.
Se equivocaba.
Por ir al Norte, fue al Sur.
Creyó que el trigo era agua.
Se equivocaba.
Creyó que el mar era el cielo;
que la noche la mañana.
Se equivocaba.
Que las estrellas eran rocío;
que la calor, la nevada.
Se equivocaba.
Que tu falda era tu blusa;
que tu corazón su casa.
Se equivocaba.
(Ella se durmió en la orilla.
Tú, en la cumbre de una rama.)
Lo que dejé por ti
Dejé por ti mis bosques, mi perdida
arboleda, mis perros desvelados,
mis capitales años desterrados
hasta casi el invierno de la vida.
Dejé un temblor, dejé una sacudida,
un resplandor de fuegos no apagados,
dejé mi sombra en los desesperados
ojos sangrantes de la despedida.
Dejé palomas tristes junto a un río,
caballos sobre el sol de las arenas,
dejé de oler la mar, dejé de verte.
Dejé por ti todo lo que era mío.
Dame tú, Roma, a cambio de mis penas,
tanto como dejé para tenerte.
Tres recuerdos del cielo
Homenaje a Gustavo Adolfo Bécquer
PRÓLOGO
No habían cumplido años ni la rosa ni el arcángel.
Todo, anterior al balido y al llanto.
Cuando la luz ingboraba todavía
si el mar nacería niño o niña.
Cuando el viento soñaba melenas que peinar
y claveles el fuego que encender y melijjas
y el agua unos labios parados donde beber.
Todo, anterior al cuerpo, al hombre y al tiempo.
Entonces, yo recuerdo que una vez, en el cielo…
PRIMER RECUERDO
«… una azucena tronchada… »
G. A. Bécquer
Paseaba con un dejo de azucena que piensa
asi de pájaro que sabe ha de nacer
Mirándose sin verse a una luna que le hacía es espejo el sueño
y a un silencio de nieve que le elevaba los pies
A un silencio asomada
Era anterior al arpa, a la lluvia y a las palabras.
No sabía
Blanca alumna del aire
temblaba con las estrellas, con la flor y con los árboles
Su tallo, su verde talle
Con las estrellas mías
que, ignorantes de todo
por cavar lagunas en sus ojos
la ahogaron en dos mares
Y recuerdo…
Nada más…muerta, alejarse.
SEGUNDO RECUERDO
«… rumor de besos y batir de alas…»
G. A. Bécquer
También antes,
mucho antes de la rebelión de las sombras
de que al mundo cayeran plumas incendiadas
y un pájaro pudiera ser muerto por un lirio.
Antes, antes de que tu me preguntaras
el numero y el sitio de mi cuerpo.
En la época del alma.
Cuando tú abriste la frente sin corona, del cielo,
la primera dinastía del sueño.
Cuando tú, al mirarme en la nada,
inventaste la primera palabra.
Entonces, nuestro encuentro.
TERCER RECUERDO
«… detrás del abanico de plumas de oro…»
G. A. Bécquer
Aún los valses del cielo no habían desposado al jazmín y la nieve,
ni los aires pensando en la posible música de tus cabellos,
ni decretado el rey que la violeta se enterara en un libro.
No.
Era la era en la que la golondrina viajaba
sin nuestras iniciales en el pico.
En que las campanillas y las enredaderas
morían sin balcones que escalar y estrellas.
La era
en que al hombro de un ave no había flor que apoyara la cabeza.
Entonces, detrás de tu abanico, nuestra luna primera.
Se înșela porumbelul
Se înșela porumbelul.
Se înșela.
În loc să meargă spre Nord, a mers spre Sud.
Crezu că lanul de grâu era apă.
Se înșela.
Crezu că marea era cerul ;
că noaptea era dimineață.
Se înșela.
Că stelele erau picături de rouă ;
că arșița era zăpadă.
Se înșela.
Că fusta ta era bluza ta ;
că inima ta era casa ei.
Se înșela.
(Ea a adormit pe malul mării.
Tu, pe vârful unei ramuri.)
Traducător: Ciungu Denisa Elis 2023
Ce am lăsat pentru tine
Am lăsat pentru tine pădurile mele, livada mea pierdută,
câinii mei treji,
anii mei însemnați alungați
până aproape de iarna vieții.
Am lăsat un tremur, am lăsat o zguduire,
o strălucire a focurilor nesfârșite,
mi-am lăsat umbra în disperații
ochi însângerați ai despărțirii.
Am lăsat porumbeii triști lângă un râu,
caii pe soarele nisipurilor,
nu mai simt mirosul mării, am încetat să te mai văd.
Am părăsit tot ce mai aveam pentru tine.
Dă-mi tu, Roma, în schimbul necazurilor mele,
la fel de mult cât am lăsat ca să te am.
Traducător: George Matei Cantacuzino 2024
Trei amintiri din cer
Omagiu lui Gustavo Adolfo Bécquer
PROLOG
Nici trandafir, nici arhanghel n-aveau zi de naștere.
Totul era înainte de muget și plânset.
Pe când lumina nu știa încă
de marea s-ar naște băiat sau fată.
Când vântul visa la coame ca să le pieptene
și la garoafe focul și la obraji să-i aprindă
și apa la buze închise de unde să beie.
Tot, înainte de trup de nume de timp.
Așadar, mi-amintesc că, odată, pe cer …
PRIMA AMINTIRE
„… un crin secerat …”
G. A. Bécquer
Umbla resemnat ca un crin ce gândește
ca o pasăre care ar ști că ar fi să se nască.
Privind fără de-a se vedea la o lună făcând din visul său o oglindă,
la o tăcere de nea ridicându-i pașii.
La o tăcere apropiată
Era înainte de harpă, de ploaie și de cuvinte.
Și nu știa
Învățăcel alb al aerului
în freamăt de stele, de pom, de floare
Tulpină-i era centura sa verde.
Cu stelele mele
ce, neștiutoare de toate,
l-au înecat în două oceane
în ochi ca să-i sape două lagune.
Și-mi amintesc …
Nimica mai mult: doar moartea și dispariția.
A DOUA AMINTIRE
„… rumori de săruturi, zvonuri de aripi …”
G. A. Bécquer
Chiar și mai înainte,
cu mult înainte de rebeliunea umbrelor,
și ca penele arzătoare să fi căzut în lume
și când o pasăre ar fi putut muri pentru-un crin.
Înainte, înainte să mă întrebi
numărul și locul trupului meu.
În epoca sufletului.
Când, în fruntea neîncoronată a cerului, tu deschideai
Cea dintâi dinastie a visului.
Când, în neant contemplându-mă,
cuvântul dintâi inventai.
Așadar, întâlnirea noastră.
A TREIA AMINTIRE
„… în spatele evantaiului penelor aurii …”
G. A. Bécquer
Celestele valsuri nu se căsătoriseră cu iasomie și cu zăpadă,
nici vântul nu reflecta la posibila muzică-a pletelor tale,
nici regele nu hotăra ca violeta să fie îngropată într-o carte.
Nu.
Era pe vremea când rândunica călătorea
fără inițialele noastre în cioc.
În care iedera și, senine, clopotele
fără terase piereau, și fără stele.
Vremea
la care pe umărul unei păsări nu se afla nicio floare care să-și sprijine capul.
Așadar, în spatele evantaiului tău, prima noastră lună.
Trăducator: Cătălina Frâncu, contribuîie specială 2026