Gerbasi Vicente – MI PADRE, EL INMIGRANTE (III)
Vicente Gerbasi (Canoabo, Carabobo, 2 iunie 1913, – Caracas, 28 decembrie 1992) a fost un scriitor, poet, politician și diplomat venezuelean, considerat poetul venezuelean contemporan cel mai important și reprezentativ și unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai liricii avangardiste.
În 1945 publică opera sa cea mai cunoscută: „Tatăl meu, imigrantul”. Este vorba despre un poem extins alcătuit din 30 de cântece bazate pe acelasi fir tematic – figura mitică a tatălui, prin intermediul căruia operează emoția în fața peisajului. Această operă ridică probleme metafizice, recrează superstiții, frici, mituri, legende, obiceiuri rurale, o întreagă floră și faună fascinante și magice. Este un elogiu al tatălui și unul dentre poemele care fac parte din canonul poeziei venezuelane. Gerbasi a fost tradus în franceză, italiană, portugheză, daneză, suedeză, română, ebraică, arabă și chineză.
MI PADRE, EL INMIGRANTE (III)
Relámpago extasiado entre dos noches,
pez que nada entre nubes vespertinas,
palpitación del brillo, memoria aprisionada,
tembloroso nenúfar sobre la oscura nada,
sueño frente a la sombra: eso somos.
Por el agua estancada va taciturno el día,
doblegando los juncos hacia barcas de olvido.
El alma silenciosa en las violetas tiembla.
¿No somos un secreto guardado por las horas?
Mirad cómo en el césped de la tarde
la mirada es un brillo de azahares,
cómo se esconde el ser
en el suspiro leve de las frondas.
Algo se cierra siempre en torno a nuestra frente.
El frío de las piedras corre por nuestra sangre.
Un susurrar de nardo desciende por los valles.
Y siempre el hombre solo, bajo el sol y los truenos,
perseguido por voces y látigos y dientes.
El hombre siempre solo, con su mirada, suya,
con sus recuerdos, suyos, y con sus manos, suyas.
El hombre interrogando a sus calladas sombras.
Escucha: yo te llamo desde mis soledades,
desde mis suspirantes comarcas de palmeras
abiertas a los signos luminosos del cielo.
El viento se te enreda con nieblas siderales
y te detiene al píe de negros abedules.
Venados de la luna van corriendo
por la antigua memoria,
y en tu silencio caen llamas del corazón.
TATĂL MEU, INMIGRANTUL (III)
Fulger extaziat între două nopţi,
peşte înotând prin norii înserării,
zvâcnire de splendoare, memorie captivă,
nufăr tremurător pe neantul obscur,
vis în faţa umbrei: aceasta suntem.
Prin apa stătută înaintează mohorâtă ziua
îndoind trestiile până la bărcile uitării.
Sufletul mut în violete freamătă.
Nu suntem noi un secret pe care îl ascund orele?
Observaţi cum în iarba după-amiezii
privirea e o scânteiere de flori de portocal,
cum se ascunde fiinţa
în suspinul uşor al frunzişului.
Ceva se închide mereu în jurul tâmplelor noastre.
Răceala pietrelor ne curge prin sânge.
Un murmur de nard coboară prin văi.
Şi întotdeuna omul singur, sub soare şi tunete,
urmărit de voci, de bice şi dinţi.
Omul mereu singur, cu privirea lui, firească,
cu amintirile sale, fireşti, cu mâinile sale, fireşti.
Omul interogându-şi vedeniile tăcute.
Ascultă: eu te chem din solitudinile mele,
din susurătoarele mele ţinuturi de palmieri
deschise semnelor luminoase din cer.
Vântul ţi se încâlceşte cu ceţuri siderale
şi te opreşte pe sub mesteceni negri.
Cerbii lunii gonesc
prin îndepărtate aduceri-aminte,
iar în tăcerea ta se revarsă văpăi din inimă.
Traducător: Gamardo Vasilica C. 2022