Darío Rubén – Sobre el diván, A Margarita Debayle
Félix Rubén García Sarmiento, cunoscut sub pseudonimul Rubén Darío (n. 18 ianuarie 1867 – d. 6 februarie 1916) a fost un poet nicaraguan.
Mare liric de limbă spaniolă, a fost considerat părintele modernismului hispano-american.
Rubén Darío s-a născut la Metapa, Ciudad Darío, Matagalpa în Nicaragua. A avut o copilărie zbuciumată, plină de lipsuri și certuri familiale. La 14 ani începe să scrie și să publice poezie, fiind autodidact. A lucrat mulți ani ca jurnalist în Chile, Argentina, Guatemala sau Costa Rica, apoi ca diplomat. Valparaíso a fost locul unde a fost publicată colecția de poezii Azul, apreciată de criticii literari ca punct de plecare al modernismului. În plus, această lucrare îi oferă suficiente merite pentru a deveni corespondent pentru ziar.
Din 1892 a ocupat funcția de membru al delegației diplomatice din Nicaragua în Europa, în al IV-lea Centenar al Descoperirii Americii. Un an mai târziu s-a întors în America de Sud, a rămas la Buenos Aires până în 1896 și acolo a publicat două dintre lucrările sale consacratoare – definirea modernismului în limba spaniolă. Se întoarce în țara sa în 1914, bolnav și părăsit. Moare la Leon pe 6 februarie 1916.
Sobre el diván
Sobre el diván dejé la mandolina
y fui a besar la boca purpurina,
la boca de mi hermosa Florentina.
Y es ella dulce y rosa y muerde y besa;
y es una boca rosa, fresa;
y Amor no ha visto boca como esa.
Sangre, rubí, coral, carmín, claveles,
hay en sus labios finos y crueles,
pimientas fuertes, aromadas mieles.
Los dientes blancos riman como versos,
y saben esos finos dientes tersos,
mordiscos caprichosos y perversos.
A Margarita Debayle
Margarita está linda la mar,
y el viento,
lleva esencia sutil de azahar;
yo siento
en el alma una alondra cantar;
tu acento:
Margarita, te voy a contar
un cuento:
Esto era un rey que tenía
un palacio de diamantes,
una tienda hecha de día
y un rebaño de elefantes,
un kiosko de malaquita,
un gran manto de tisú,
y una gentil princesita,
tan bonita,
Margarita,
tan bonita, como tú.
Una tarde, la princesa
vio una estrella aparecer;
la princesa era traviesa
y la quiso ir a coger.
La quería para hacerla
decorar un prendedor,
con un verso y una perla
y una pluma y una flor.
Las princesas primorosas
se parecen mucho a ti:
cortan lirios, cortan rosas,
cortan astros. Son así.
Pues se fue la niña bella,
bajo el cielo y sobre el mar,
a cortar la blanca estrella
que la hacía suspirar.
Y siguió camino arriba,
por la luna y más allá;
más lo malo es que ella iba
sin permiso de papá.
Cuando estuvo ya de vuelta
de los parques del Señor,
se miraba toda envuelta
en un dulce resplandor.
Y el rey dijo: «¿Qué te has hecho?
te he buscado y no te hallé;
y ¿qué tienes en el pecho
que encendido se te ve?».
La princesa no mentía.
Y así, dijo la verdad:
«Fui a cortar la estrella mía
a la azul inmensidad».
Y el rey clama: «¿No te he dicho
que el azul no hay que cortar?.
¡Qué locura!, ¡Qué capricho!…
El Señor se va a enojar».
Y ella dice: «No hubo intento;
yo me fui no sé por qué.
Por las olas por el viento
fui a la estrella y la corté».
Y el papá dice enojado:
«Un castigo has de tener:
vuelve al cielo y lo robado
vas ahora a devolver».
La princesa se entristece
por su dulce flor de luz,
cuando entonces aparece
sonriendo el Buen Jesús.
Y así dice: «En mis campiñas
esa rosa le ofrecí;
son mis flores de las niñas
que al soñar piensan en mí».
Viste el rey pompas brillantes,
y luego hace desfilar
cuatrocientos elefantes
a la orilla de la mar.
La princesita está bella,
pues ya tiene el prendedor
en que lucen, con la estrella,
verso, perla, pluma y flor.
Margarita, está linda la mar,
y el viento
lleva esencia sutil de azahar:
tu aliento.
Ya que lejos de mí vas a estar,
guarda, niña, un gentil pensamiento
al que un día te quiso contar
un cuento.
Pe canapea
Pe canapea mi-am lăsat mandolina
și m-am dus să sărut gura purpurină,
gura frumoasei mele Florentina.
Și ea e dulce și rozalie și mușcă și sărută;
și e o gură roz, ca de căpșună;
și Dragostea nu a văzut o gură ca aceasta.
Sânge, rubin, coral, carmin, garoafe,
sunt pe buzele ei subțiri și crude,
ardei iuți, mieri aromatizate.
Dinții albi rimează ca versurile,
și cunosc acei dinți netezi,
mușcături capricioase și perverse.
Traducător: Badea Florina 2021
Pentru Margarita Debayle
Margarita, ce mare frumoasă!
aduse de vânt,
flori de portocal încep să miroasă
şi mă-nveşmânt
în tril de rândunea sfioasă:
e glasul tău sfânt.
Margarita, ca din basm scoasă
o vorbă îţi cânt.
A fost odată un rege care-avea
un palat din diamante făcut,
un foişor ce-n soare se scălda
şi-o turmă de elefanţi călcând tăcut,
o fântână din smarald clădită,
mătăsuri din cele fine
şi-o prinţesă preaslăvită,
mult iubită,
Margarită,
mult iubită ca şi tine.
Într-o zi, spre cer privind,
prinţesa o stea a zărit
şi-ndrăzneaţă foc fiind,
s-o culeagă şi-a dorit.
S-o aşeze graţios
pe-un ac de păr se gândea,
lâng-un vers cât mai duios
şi-o floare alăturea.
Prinţesele iscusite
ca şi tine, subţirele,
culeg flori îmbobocite,
dar şi aştri. Aşa-s ele.
Şi-a plecat prinţesa noastră
către zări îmbietoare
să culeagă steaua albastră
ce-o făcea să se-nfioare.
Tot mai sus se adâncea
în sânul văzduhului,
ce păcat că ea mergea
fără voia tatălui.
Când s-a-ntors-napoi acasă
din Raiul de catifea,
se uita cât de frumoasă
steaua-n păr îi strălucea.
„Pe-unde-ai fost, te rog voieşte
să-mi răspunzi la întrebare,
iar în păr ce-ţi licăreşte?
grăi tatăl cu mirare”.
Prinţesa, cum nu minţea,
adevărul i l-a spus:
„Am fost după steaua mea,
am rupt-o din cer, de sus”.
„Nu te-am învăţat eu oare
că din cer nimic nu rupem?”,
spuse tatăl cu indignare.
„Pedepsiţi acum noi suntem”.
„Niciun rău să fac n-am vrut,
am sărit din nor în nor,
iar când noaptea s-aşternut,
am rupt steaua-ncetişor”.
Tatăl spuse supărat:
„O pedeapsă ai să primeşti,
la cer să te-ntorci pe dat’
steaua înapoi s-o sădeşti”.
Plânge-atunci prinţesa tare
după astrul cel frumos,
dintr-o dată însă apare
chipul lui Iisus Hristos.
„Să o poarte la bentiţe
steaua Eu i-am dăruit,
toate-s flori pentru fetiţe
ce se roagă liniştit”.
Regele atunci voios
cheamă alai de paji galanţi,
pe ţărm calcă maiestuos
patru sute de elefanţi.
Prinţesa-i fermecătoare,
căci în păr, dumnezeieşte,
cu un ac prinsă-ntr-o floare
lâng-un vers steaua luceşte.
Margarita, ce mare frumoasă!
aduse de vânt,
flori de portocal încep să miroasă:
e suflul tău sfânt.
Când de lângă tine voi fi dispărut,
să-l porţi puţin în gând, copila mea,
pe cel ce-o vorbă din basme a vrut
a-ţi cânta.
Traducător: Carasevici Laura 2022