Castro Rosalía de – Dicen que no hablan las plantas, Soledad
Rosalía Castro de Murguía, cunoscută ca Rosalía de Castro, (n. 24 februarie 1837 – d. 15 iulie 1885) a fost o poetă spaniolă care a scris și în limba galiciană. Lirica sa romantică evocă suferințele personale și cele ale țărănimii ținutului natal, Galicia.
A compus primele versuri la vârsta de 12 ani, iar la 17 era deja cunoscută în Liceul San Agustin. Follas Novas este titlul ultimei sale cărți, care exprimă arta sa poetică, modul în care vede viața, esența sa vitală. Rosalia are o viziune sumbră asupra existenței umane.
A fost o puternincă opozantă a abuzului de putere. Suferă de cancer uterin și moare în Padrón, provincia A Coruña, Spaina, în data de 15 iulie 1885.
Dicen que no hablan las plantas
Dicen que no hablan las plantas,
ni las fuentes, ni los pájaros,
Ni el onda con sus rumores, ni con
su brillo los astros,
Lo dicen, pero no es cierto, pues
siempre cuando yo paso,
De mí murmuran y exclaman:
Ahí va la loca soñando
Con la eterna primavera de la vida
y de los campos,
Y ya bien pronto, bien pronto,
tendrá los cabellos canos,
Y ve temblando, aterida, que cubre
la escarcha el prado.
-Hay canas en mi cabeza, hay en
los prados escarcha,
Mas yo prosigo soñando, pobre,
incurable sonámbula,
Con la eterna primavera de la vida
que se apaga
Y la perenne frescura de los
campos y las almas,
Aunque los unos se agostan y
aunque las otras se abrasan.
Astros y fuentes y flores, no
murmuréis de mis sueños,
Sin ellos, ¿cómo admiraros ni
cómo vivir sin ellos?
Soledad
Un manso río, una vereda estrecha,
un campo solitario y un pinar,
y el viejo puente rústico y sencillo
completando tan grata soledad.
¿Qué es soledad? Para llenar el mundo
basta a veces un solo pensamiento.
Por eso hoy, hartos de belleza, encuentras
el puente, el río y el pinar desiertos.
No son nube ni flor los que enamoran;
eres tú, corazón, triste o dichoso,
ya del dolor y del placer el árbitro,
quien seca el mar y hace habitable el polo.
Se spune că plantele nu vorbesc
Se spune că plantele nu vorbesc,
nici izvoarele, nici păsările,
Nici talazul cu susurul său,
nici astrele cu sclipirea lor.
Se spune acest lucru,
dar nu este certitudine, deoarece
atunci când eu pășesc în dreptul lor
Acestea șușotesc despre mine și exclamă:
Pe aici, trece zăluda visând
Cu eterna primăvară a vieții
și a câmpurilor,
Însă curând, foarte curând,
părul îi va fi cărunt
Și vede, tremurândă, înfringurată,
cum pajiștea se îmbracă în veșmânt de chiciură.
Fire de păr cărunt îmi sălășluiesc pe creștet,
chiciura se întinde peste pajiști,
Dar eu continui să visez,
sărmană somnambulă fără leac.
Cu eterna primăvară a vieții ce se stinge
și perena răcoare a câmpurilor și a sufletelor,
Chiar dacă unele se veștejesc,
iar altele se isprăvesc.
Astre, izvoare și flori,
nu clevetiți despre visurile mele.
Fără ele, cum să vă admir?
Cum să trăiesc fără ele?
Traducător: Horodnic Marilena Gentiana 2021
Singurătate
Un râu blând, un trotuar îngust,
un câmp solitar și o pădure de pini,
și vechiul pod rustic și simplu
completând o singurătate confortabilă.
Ce e singurătate? Pentru a umple lumea
uneori este suficient un singur gând.
De aceea azi, sătui de frumusețe, găsești
podul, râul și pădurea de pini deșertice.
Nu sunt nor sau floare care îndrăgostesc;
ești tu, inimă, tristă sau fericită,
de durere și plăcere arbitrul,
care seacă marea și face polul locuibil.
Traducător: Flavia-Cristina Ardelean 2022