Borges Jorge Luis – La lluvia, Montevideo, Fragmento, Límites
Jorge Luis Borges (n. 24 august 1899, Buenos Aires, Argentina – d. 14 iunie 1986, Geneva, Elveția) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea. Romancier, poet, eseist argentinian, este faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filosofice și metafizice cu temele clasice ale fantasticului (și anume: dublul, realitatea paralela a visului, cărțile misterioase și vrăjite, salturile în timp, cartea – unică – ca singură realitate). Adjectivul “borgezian” definește concepția despre viață ca poveste (“fiction”), ca minciună, ca operă contrafăcută, dată drept adevărată (ca în faimoasele sale recenzii de cărți imaginare).
În ciuda faptului că a fost favoritul obligatoriu al fiecărei ediții a Premiului Nobel, începând cu anii 50, Academia Suedeză nu l-a premiat niciodată, preferând uneori autori mai puțin cunoscuți.
La lluvia
Bruscamente la tarde se ha aclarado
porque ya cae la lluvia minuciosa.
Cae o cayó. La lluvia es una cosa
que sin duda sucede en el pasado.
Quien la oye caer ha recobrado
el tiempo en que la suerte venturosa
le reveló una flor llamada rosa
y el curioso color del colorado.
Esta lluvia que ciega los cristales
alegrará en perdidos arrabales
las negras uvas de una parra en cierto
patio que ya no existe. La mojada
tarde me trae la voz, la voz deseada,
de mi padre que vuelve y que no ha muerto.
Montevideo
Resbalo por tu tarde como el cansancio
por la piedad de un declive.
La noche nueva es como un ala sobre tus
azoteas.
Eres el Buenos Aires que tuvimos, el que
en los años se alejó quietamente.
Eres nuestra y fiestera, como la estrella
que duplican las aguas.
Puerta falsa en el tiempo, tus calles
miran al pasado más leve.
Claror de donde la mañana nos llega,
sobre las dulces aguas turbias.
Antes de iluminar mi celosía tu bajo sol
bienaventura tus quintas.
Ciudad que se oye como un verso.
Calles con luz de patio.
Fragmento
Una espada,
Una espada de hierro forjada en el frío del alba.
Una espada con runas
Que nadie podrá desoír ni descifrar del todo,
Una espada del Báltico que será cantada en Nortumbria,
Una espada que los poetas
Igualarán al hielo y al fuego,
Una espada que un rey dará a otro rey
Y este rey a un sueño,
Una espada que será leal
Hasta una hora que ya sabe el Destino,
Una espada que iluminará la batalla.
Una espada para la mano
Que regirá la hermosa batalla, el tejido de hombres,
Una espada para la mano
Que enrojecerá los dientes del lobo
Y el despiadado pico del cuervo,
Una espada para la mano
Que prodigará el oro rojo,
Una espada para la mano
Que dará muerte a la serpiente en su lecho de oro,
Una espada para la mano
Que ganará un reino y perderá un reino,
Una espada para la mano
Que derribará la selva de lanzas.
Una espada para la mano de Beowulf.
Límites
De estas calles que ahondan el poniente,
una habrá (no sé cuál) que he recorrido
ya por última vez, indiferente
y sin adivinarlo, sometido
a Quién prefija omnipotentes normas
y una secreta y rígida medida
a las sombras, los sueños y las formas
que destejen y tejen esta vida.
Si para todo hay término y hay tasa
y última vez y nunca más y olvido
¿quién nos dirá de quién, en esta casa,
sin saberlo, nos hemos despedido?
Tras el cristal ya gris la noche cesa
y del alto de libros que una trunca
sombra dilata por la vaga mesa,
alguno habrá que no leeremos nunca.
Hay en el Sur más de un portón gastado
con sus jarrones de mampostería
y tunas, que a mi paso está vedado
como si fuera una litografía.
Para siempre cerraste alguna puerta
y hay un espejo que te aguarda en vano;
la encrucijada te parece abierta
y la vigila, cuadrifronte, Jano.
Hay, entre todas tus memorias, una
que se ha perdido irreparablemente;
no te verán bajar a aquella fuente
ni el blanco sol ni la amarilla luna.
No volverá tu voz a lo que el persa
dijo en su lengua de aves y de rosas,
cuando al ocaso, ante la luz dispersa,
quieras decir inolvidables cosas.
¿Y el incesante Ródano y el lago,
todo ese ayer sobre el cual hoy me inclino?
Tan perdido estará como Cartago
que con fuego y con sal borró el latino.
Creo en el alba oír un atareado
rumor de multitudes que se alejan;
son lo que me ha querido y olvidado;
espacio y tiempo y Borges ya me dejan.
Ploaia
Dintr-o dată după-amiaza s-a limpezit
căci ploaia măruntă cade fără-ncetare.
Cade acum, cade demult. E ploaia care
se varsă din vremuri trecute, negreșit.
Cine aude cum cade și-a amintit
clipa când soarta fericit schimbătoare
i-a revelat un trandafir în floare
și culoarea ciudată din al lui colorit.
Ploaia aceasta ce în geamuri tot bate
va înveseli suburbiile uitate
ciorchinii negri dulci din vița de vie
din curtea pierdută. Amiaza târzie,
ploioasă îmi aduce glasul, glasul dorit
al tatei ce se-ntoarce, el nu a murit.
Traducător: Eliza Claudia Filimon 2022
Montevideo
Trec peste după-amiaza ta precum oboseala
prin mila unei decăderi.
Noaptea proaspătă pare o aripă deasupra
acoperișurilor tale.
Tu ești acel Buenos Aires pe care l-am avut, acela care
de-a lungul anilor s-a îndepărtat în liniște.
Tu ești a noastră petrecăreață, precum astrul
care reproduce apele.
Falsă poartă a timpului, străzile tale
privesc în trecut cu ușurință.
Claritatea izvorăște de acolo de unde dimineața răsare asupra noastră,
peste tulburele ape dulci.
Înainte să-mi scufunzi în lumină zăbrelele al tău soare supus
îți înveselește viile.
Oraș care sună precum o strofă.
Străzi cu luciu de grădină.
Traducător: David Cristian 2022
Fragment
O spadă,
O spadă de oțel făurită în înghețul zorilor de zi.
O spadă cu rune
Pe care nimeni nu le va putea ignora, dar nici descifra în întregime,
O spadă baltică ce va fi slăvită în Northumbria,
O spadă pe care poeții
O vor asemui cu gheața și cu focul,
O spadă pe care un rege o va dărui altuia
Iar acesta unui vis,
O spadă ce va fi loială
Până la clipa ce va cunoaște Destinul,
O spadă ce va călăuzi bătălia.
O spadă pentru mâna
Ce va domni peste încântătoarea luptă, țesutul de trupuri,
O spadă pentru mâna
Ce va împurpura colții lupului
Și nemilosul plisc al corbului,
O spadă pentru mâna
Ce va răsfăța aurul carmin,
O spadă pentru mâna
Ce va aduce la pieire șarpele în al său culcuș aurit,
O spadă pentru mâna
Ce va cuceri un regat și va pierde altul,
O spadă pentru mâna
Ce va distruge pădurea de lănci.
O spadă pentru mâna lui Beowulf.
Traducător: Iacob Toni Constantin 2023
Limite
Printre aceste străzi ce se adâncesc în înserare
trebuie să fie vreuna (nu știu care) pe care m-am plimbat
pentru ultima oară, fără vreo îngrijorare
și fără să ghicesc, lăsat
în voia Celui ce hotărăște atotputernice norme
și o secretă și rigidă socoteală
de umbre, vise și forme
ce descos și cos această viață fără sminteală.
Dacă pentru toate există un capăt și-o taxă
și ultima oară și niciodată și uitare,
cine ne va spune de la cine, în această casă,
fără să știm, ne-am spus la revedere?
Noaptea se săvârșește în spatele ferestrei deja cenușii,
și de la înălțimea cărților ce o desfigurată
umbră împrăștie pe suprafața mesei nestrăvezii,
există una pe care n-o vom citi niciodată.
În Sud se află mai mult decât o poartă uzată
cu urnele sale șlefuite cu măiestrie
și fructele înțepătoare, poartă a cărei intrare mi-e blocată
de parcă ar fi o litografie.
Pentru totdeauna ai lăsat o ușă închisă
și undeva se află o oglindă care te așteaptă în zadar;
răscrucea ți se pare deschisă
și-o veghează atotvăzătorul, Ianus – zeul portar.
Printre amintirile tale există una
ce s-a pierdut pentru totdeauna;
nu te vor vedea coborând în fântâna
aceea nici albul soare, nici galbenă, luna.
Vocea ta nu se va întoarce la ceea ce persanul
a spus în limba sa de roze și zburătoare,
înainte ca lumina să se împrăștie în amurgul
în care-ai vrea să spui lucruri nemuritoare.
Și lacul, și Ronul fără sfârșit sau început
acel ieri spre care astăzi dau a mă înclina?
Precum Cartagina, va fi atât de pierdut,
cea care cu foc și sare șters-a latina.
Cred că aud în zori un aglomerat
freamăt de mulțimi ce se îndepărtează;
sunt cei care m-au iubit și m-au uitat;
spațiul și timpul și Borges deja mă dezertează.
Traducător: Munteanu Ana Maria 2023