Sastre Elvira – Mi vida huele a flor, Uno es de donde llora, Incansable
Elvira Sastre (n. 1992, Segovia) este o scriitoare spaniolă, poetă, filolog și traducător literar.
A început să scrie la vârsta de 12 ani, iar la 15 și-a creat blogul Relocos y recuerdos. La putin timp după, câștigă premiul Saudade pentru munca sa.
Printre traducerile sale se află „Copiii lui Bob Dylan”, scrisă de autorul american Gordon E. McNeer, și versurile în engleză ale albumului La deriva al grupului muzical spaniol Vetusta Morla. Diploma de studii universitare în filologie i-a permis să participe la festivale și evenimente literare importante, în principal în America Latină, și să țină conferințe la anumite universități americane.
Mi vida huele a flor
He redondeado esquinas
para no encontrar monstruos a la vuelta
y me han atacado por la espalda.
He lamido mi cara cuando lloraba
para recordar el sabor del mar
y solo he sentido el escozor en los ojos.
He esperado de brazos cruzados
para abrazarme
y me he dado de bruces contra mi propio
cuerpo.
He mentido tanto
que cuando he dicho la verdad
no
me
he
creído.
He huido
con los ojos abiertos
y el pasado me ha alcanzado.
He aceptado
con los ojos cerrados
cofres vacíos
y se me han ensuciado las manos.
He escrito mi vida
y no me he reconocido.
He querido tanto
que me he olvidado.
He olvidado tanto
que me he dejado de querer.
Pero
he muerto tantas veces
que ahora sé resucitar
-la vida es
quien tiene la última palabra-.
He llorado tanto
que se me han hecho los ojos agua
cuando he reído,
y me he besado.
He fallado tantas veces que ahora sé cómo discernir los aciertos de lo
inevitable.
He sido derrotada por mí misma
con dolor y consciencia,
pero la vuelta a casa ha sido tan dulce
que me he dejado ganar
-prefiero mi consuelo
que el aplauso-.
He perdido el rumbo
pero he conocido la vida en el camino.
He caído
pero he visto estrellas en mi descenso
y el desplome ha sido un sueño.
He sangrado,
pero
todas mis espinas
han evolucionado a rosa.
Y ahora
mi vida
huele a flor.
Uno es de donde llora
Siempre estoy de vuelta
porque uno es de donde llora.
El pasado me llena los ojos de polvo,
de piedras,
de arena molesta,
y todos aquellos que dicen que es el tiempo
el que controla los latidos
saben que miento
cuando les digo que es algo
y no alguien
quien ha interrumpido mi parpadeo.
(…)
Busco alguien
que me mantenga viva de cuerpo presente.
Alguien que sepa
que el ahora es un suicida al borde del puente
a una coma de la liberación,
el envoltorio de un regalo,
la mirada de un ciego,
un premiado incomprendido,
la vida con la piel de gallina.
Alguien a quien querer aquí y ahora.
(…)
A veces conjugo en futuro
porque suelo creer en todo lo que no existe.
El futuro me miente con piedad,
como un engañabobos,
como un político idiota.
Es una quimera a la que no llega mi dedo corazón.
El futuro es entrañable.
El futuro es eso que no es
y en donde estamos todos.
(…)
Sin embargo,
A veces te miro
Cuando te abrazas a mí en el sofá después de comer
Y sonríes, respirando caliente, sobre mi pecho
Y me dices eso de:
“no te buscaba,
Pero besas mis instantes
Y ahora es mi futuro quien te espera”,
Y me resulta imbosible no pensar:
“en la teoría todo es una mierda;
Pero, en la práctica, tú estás encima de mí
-y viceversa-
Y todo es maravilloso”.
Incansable
Es sólo que el tiempo avanza,
como avanzan los trenes
en los raíles vacíos,
pero avanza también en quien no conozco,
en quien conozco y no distingo,
en quien distingo y no recuerdo,
en quien recuerdo y no conozco.
Es sólo que este tiempo que no es mío
crece a pasos agigantados sobre las canciones,
bajo las carreteras asfaltadas,
entre las palabras extranjeras,
dentro también de todo aquello
que no alcanzo a comprender.
Es sólo eso, mi vida,
este tiempo incansable,
y tus huellas que lo siguen,
y mis pies quietos, estáticos, incapaces,
deseando deteneros.
Viața mea miroase a floare
Am rotunjit colțuri
pentru a nu găsi monștri la întoarcere
și m-au atacat din spate.
Mi-am lins fața când am plâns
pentru a-mi aminti gustul mării
și am simțit doar usturime în ochi.
Am așteptat cu brațele încrucișate
pentru a mă îmbrățișa
și mi-am lovit fața de propriul meu
corp.
Am mințit atâta
încât când am spus adevărul
nu
m-am
mai
crezut.
Am fugit
cu ochii deschiși
și trecutul m-a prins.
Am acceptat
cu ochii închiși
cufere goale
și mi s-au murdărit mâinile.
Mi-am scris viața
și nu m-am recunoscut.
Am iubit atâta
încât am uitat de mine.
Am uitat atâta
încât am încetat să mă iubesc.
Dar
am murit de atâtea ori
încât acum știu să înviu -viața este
desppre cine are ultimul cuvânt.
Am plâns atâta
încât mi s-au făcut ochii apă
când am râs,
și m-am sărutat.
Am eșuat de atâtea ori
încât acuma știu să discern succesele
de ceea ce este inevitabil.
Am fost învinsă de mine însămi
cu durere si conștiință,
dar revenirea acasă a fost atât de dulce
încât m-am lăsat învinsă
-prefer consolarea mea
aplauzelor-.
Am pierdut direcția
dar am trăit viața pe parcurs.
Am căzut
dar am văzut stele în căderea mea
și prăbușirea a fost un vis.
Am sângerat,
dar
toți spinii mei
s-au transformat în trandafiri.
Și acum
viața mea
miroase a floare.
Traducător: Popescu-Zamora Tiscar 2021
Unul este de acolo de unde plânge
Întotdeauna mă întorc
pentru că unul este de acolo de unde plânge.
Trecutul îmi umple ochii de praf,
de pietre,
de nisip enervant,
și toți cei care spun că este timpul
cel care controlează bătăile inimii
știu că mint
când le spun că este ceva
și nu cineva
care mi-a întrerupt clipitul.
(…)
Caut pe cineva
Care să mă țină în viață în carne și oase.
Cineva care să știe
că prezentul este un sinucigaș pe marginea podului
la o virgulă distanță de eliberare,
ambalajul unui cadou,
privirea unui orb,
un laureat neînțeles,
viața cu pielea de găină.
Cineva pe care să iubesc aici și acum.
(…)
Uneori conjug la timpul viitor
pentru că am tendința să cred în tot ceea ce nu există.
Viitorul mă înșală cu milă,
ca un șarlatan,
ca un politician idiot.
Este o himeră pe care degetul meu mijlociu nu o poate ajunge.
Viitorul este duios.
Viitorul este ceea ce nu este
și unde ne aflăm cu toții.
(…)
Însă,
uneori mă uit la tine
când mă îmbrățișezi pe canapea după ce am mâncat
și zâmbești, respirând cald, pe pieptul meu
și îmi spui:
“nu te căutam,
dar îmi săruți clipele
iar acum este viitorul meu cel care te așteaptă”,
și îmi este imposibil să nu mă gândesc:
“în teorie totul este o porcărie;
însă, în practică, tu ești deasupra mea
-și viceversa-
și totul este minunat”.
Traducător: Popescu – Zamora Tiscar, 2025
Neobosit
Doar că timpul își urmează calea,
așa cum trenurile înaintează
pe șinele goale,
dar trece și peste cei pe care nu-i cunosc,
sau pe care îi cunosc și nu-i deosebesc,
sau îi deosebesc și nu mi-i amintesc,
sau mi-i aduc aminte și nu-i știu.
Doar că acest timp ce nu-mi aparține
crește în salturi gigantice peste cântece,
sub căi asfaltate,
printre cuvintele străine,
și deopotrivă în tot
ce nu ajung să înțeleg.
Doar asta este, viața mea,
acest timp neobosit,
și urmele pașilor tăi care îl însoțesc,
iar picioarele mele nemișcate, înțepenite, neputincioase,
dorind să vă oprească.
Traducător: Râșca (Tofan) Maria Iuliana, Premiul II 2025