Pizarnik Alejandra – Anillos de ceniza, Ajedrez, La jaula, Exilio, Cenizas, Despedida, Reminiscencias, Hijas del viento
Alejandra Pizarnik, pe numele său complet Flora Alejandra Pizarnik, a fost o poetă, eseistă și traducătoare argentiniană. S-a născut la Avellaneda, în Argentina, la 29 aprilie 1936, și a murit la Buenos Aires, la 25 septembrie 1972. Provenea dintr-o familie de origine evreiască est-europeană, emigrată în Argentina.
A studiat Filosofia și Literele la Universidad de Buenos Aires și a urmat, de asemenea, cursuri de pictură cu artistul Juan Batlle Planas. Între 1960 și 1964 a trăit la Paris, unde a lucrat pentru reviste și edituri, a publicat texte critice și a tradus autori precum Antonin Artaud, Henri Michaux, Aimé Césaire și Yves Bonnefoy. În acei ani a studiat și literatură franceză și istoria religiilor la Sorbona.
Printre volumele sale de poezie se numără La tierra más ajena, La última inocencia, Las aventuras perdidas, Árbol de Diana, Los trabajos y las noches, Extracción de la piedra de locura și El infierno musical. A scris și proză, inclusiv La condesa sangrienta. Opera sa explorează teme precum limbajul, tăcerea, copilăria, noaptea, identitatea, moartea și fragilitatea interioară. Alejandra Pizarnik este considerată una dintre cele mai intense și originale voci ale poeziei hispano-americane moderne.
Surse:
Centro Virtual Cervantes, „Alejandra Pizarnik. Biografía literaria”: https://cvc.cervantes.es/literatura/escritores/pizarnik/biografia.htm
Centro Virtual Cervantes, „Alejandra Pizarnik. Bibliografía. Obras”: https://cvc.cervantes.es/literatura/escritores/pizarnik/bibliografia/default.htm
Ministerio de Cultura de Argentina, „Alejandra Pizarnik más allá del mito”: https://www.cultura.gob.ar/alejandra-pizarnik-mas-alla-del-mito-8974/
Anillos de ceniza
A Cristina Campo
Son mis voces cantando
para que no canten ellos,
los amordazados grismente en el alba,
los vestidos de pájaro desolado en la lluvia.
Hay, en la espera,
un rumor a lila rompiéndose.
Y hay, cuando viene el día,
una partición de sol en pequeños soles negros.
Y cuando es de noche, siempre,
una tribu de palabras mutiladas
busca asilo en mi garganta
para que no canten ellos,
los funestos, los dueños del silencio.
Ajedrez
todavía la enclítica no destruye
los peones reverentes ante él
millares de montañas
revientan exquisitas
delante del sol rojo
(no sol amarillo)
pensar innato en moldeadas rejas
torta trashumeante de vela sin fogón
quisiera ser masa lingüística
para cortarle la barba
ondas en preciosa lumbre
alzar bandera gratuita
kilómetros de nueces
y golpes en relevante torniquete
La jaula
Afuera hay sol.
No es más que un sol
pero los hombres lo miran
y después cantan.
Yo no sé del sol.
Yo sé la melodía del ángel
y el sermón caliente
del último viento.
Sé gritar hasta el alba
cuando la muerte se posa desnuda
en mi sombra.
Yo lloro debajo de mi nombre.
Yo agito pañuelos en la noche
y barcos sedientos de realidad
bailan conmigo.
Yo oculto clavos
para escarnecer a mis sueños enfermos.
Afuera hay sol.
Yo me visto de cenizas
Exilio
A Raúl Gustavo Aguirre
Esta manía de saberme ángel,
sin edad,
sin muerte en qué vivirme,
sin piedad por mi nombre
ni por mis huesos que lloran vagando.
¿Y quién no tiene un amor?
¿Y quién no goza entre amapolas?
¿Y quién no posee un fuego, una muerte,
un miedo, algo horrible,
aunque fuere con plumas,
aunque fuere con sonrisas?
Siniestro delirio amar a una sombra.
La sombra no muere.
Y mi amor
sólo abraza a lo que fluye
como lava del infierno:
una logia callada,
fantasmas en dulce erección,
sacerdotes de espuma,
y sobre todo ángeles,
ángeles bellos como cuchillos
que se elevan en la noche
y devastan la esperanza.
Cenizas
La noche se astilló de estrellas
mirándome alucinada
el aire arroja odio
embellecido su rostro
con música.
Pronto nos iremos
Arcano sueño
antepasado de mi sonrisa
el mundo está demacrado
y hay candado pero no llaves
y hay pavor pero no lágrimas.
¿Qué haré conmigo?
Porque a Ti te debo lo que soy
Pero no tengo mañana
Porque a Ti te…
La noche sufre.
Despedida
Mata su luz un fuego abandonado.
Sube su canto un pájaro enamorado.
Tantas criaturas ávidas en mi silencio
y esta pequeña lluvia que me acompaña.
Reminiscencias
y el tiempo estranguló mi estrella
cuatro números giran insidiosos
ennegreciendo las confituras
y el tiempo estranguló mi estrella
caminaba trillada sobre pozo oscuro
los brillos lloraban a mis verdores
y yo miraba y yo miraba
y el tiempo estranguló mi estrella
recordar tres rugidos de
tiernas montañas y radios oscuras
dos copas amarillas
dos gargantas raspadas
dos besos comunicantes de la visión de
una existencia a otra existencia
dos promesas gimientes de
tremendas locuacidades ajenas
dos promesas de no ser de sí ser de no ser
dos sueños jugando la ronda del sino en
derredor de un cosmos de
champagne amarillo blanquecino
dos miradas cerciorando la avidez de una
estrella chiquita
y el tiempo estranguló mi estrella
cuatro números ríen en volteretas desabridas
muere uno
nace uno
y el tiempo estranguló mi estrella
sones de nenúfares ardientes
desconectan mis futuras sombras
un vaho desconcertante rellena
mi soleado rincón
la sombra del sol tritura la
la esfinge de mi estrella
las promesas se coagulan
frente al signo de estrellas estranguladas
y el tiempo estranguló mi estrella
pero su esencia existirá
en mi intemporal interior
¡brilla esencia de mi estrella!
Hijas del viento
Han venido.
Invaden la sangre.
Huelen a plumas,
a carencias,
a llanto.
Pero tú alimentas al miedo
y a la soledad
como a dos animales pequeños
perdidos en el desierto.
Han venido
a incendiar la edad del sueño.
Un adiós es tu vida.
Pero tú te abrazas
como la serpiente loca de movimiento
que solo se halla a sí misma
porque no hay nadie.
Tú lloras debajo del llanto,
tú abres el cofre de tus deseos
y eres más rica que la noche.
Pero hace tanta soledad
que las palabras se suicidan.
Inele de cenușă
Pentru Cristina Campo
Vocile mele cântă
încât să nu le cântați voi
să-mi ticsiţi gura cu perle în zori
veșmintele păsării dezolate în ploaie.
Acolo, în așteptare,
erupe o rumoare liliachie.
Și acolo, când va veni ziua,
o partiție solară sub mici tălpi negre.
Și când e noapte, mereu,
un trib de cuvinte mutilate
cerând azil în gâtlejul meu
pentru ca să nu le cânte
nefaștii proprietari de tăcere.
Traducător: Vlad Larisa-Andreea 2022
Șah
deocamdată enclitica nu distruge
pionii ce fac reverente în fața lui
mii de munți
explodeaza delicioși
în fața soarelui roșu
(nu soare galben)
gând înnăscut despre zăbrele forjate
sloiul consumat al unei candele fără creuzet
aș vrea să fiu masă lingvistică
ca să-i rad barba
unde de lumină splendidă
să înalț steagul gratuit
kilometri de nuci
și lovituri ale unei turnichet relevant.
Traducător: Dragomir Darius-Aurelian 2022
Cușca
Afară este soare.
Nu este decât un soare.
dar oamenii se uită la el
și apoi cântă.
Nu știu nimic despre soare.
Știu melodia îngerului
și discursul fierbinte
a ultimului vânt.
Știu să țip până în zori
când moartea se așează goală
în umbra mea.
Plâng sub numele meu.
Flutur batiste în noapte
și nave însetate de realitate
dansează cu mine.
Îmi ascund unghiile
pentru a-mi batjocori visele bolnave.
Afară este soare.
Mă îmbrac cu cenușă
Traducător: Ursu Ana-Bianca 2022
Exil
pentru Raúl Gustavo Aguirre
Această manie de a mă sti înger,
fără vârstă,
fără moarte în care să mă trăiesc,
fără milă pentru al meu nume
nici pentru oasele care-mi plâng rătăcite.
Și cine nu are o iubire?
Și cine nu se bucură într-un lan de maci?
Și cine nu deține un foc, o moarte,
o frică, ceva teribil,
deși are pene,
deși îți zâmbește?
Sinistru delir să iubești o umbră.
Umbra nu moare.
Iar iubirea mea
cuprinde doar ceea ce curge
precum lava în infern:
o lojă tăcută,
năluci în dulce erecție,
preoți de spumă
și în special îngeri,
îngeri superbi precum cuțite
ce se înalță în noapte
și distrug orice speranță
Traducător: Dragoman Ruxandra 2023
Cenuși
Noaptea s-a cioplit cu stele
privindu-mă cu uimire
aerul inspiră ură
înfrumusețandu-și chipul
cu muzică.
În curând vom pleca
Vis arcan
strămoș al zâmbetului meu
lumea este palidă
și e lacăt dar nu sunt chei
și este frică dar nu sunt lacrimi
Ce va fi de mine ?
Pentru ca Ție îți datorez ceea ce sunt
Dar nu am un mâine
Pentru ca Ție îți…
Noaptea suferă.
Traducător: Nedelcu Ioan-Alexandru 2024
Rămas bun
Își stinge lumina un foc abandonat,
Urcă sus de tot cântecul o pasăre îndrăgostită.
Atâtea făpturi hrăpărețe în tăcerea-mi
Și astă ploaie măruntă ce mă acompaniază.
Traducător: Langa Andrei (contribuția specială)
Amintiri
și timpul mi-a sugrumat steaua
patru numere se învârt perfid
înnegrind dulceața lucrurilor
și timpul mi-a sugrumat steaua
umblam istovită pe lângă o fântână întunecată
sclipirile plângeau pentru verdele meu
iar eu priveam și priveam
și timpul mi-a sugrumat steaua
amintirea a trei răgete
de munți blânzi și raze întunecate
două cupe galbene
două gâturi zgâriate
două săruturi care leagă viziunea
unei existențe de alta
două promisiuni gemând
ale unor cumplite vorbării străine
două promisiuni de a nu fi, de a fi, de a nu fi
două vise care joacă jocul destinelor
în jurul unui cosmos
de șampanie galben-albicioasă
două priviri care confirmă setea
unei stele mărunte
și timpul mi-a sugrumat steaua
patru numere râd în tumbe fade
unul moare
unul se naște
și timpul mi-a sugrumat steaua
sunete de nuferi arzând
îmi deconectează umbrele viitoare
un abur tulburător umple
colțul meu însorit
umbra soarelui zdrobește
sfinxul stelei mele
promisiunile se coagulează
în fața semnului stelelor sugrumate
și timpul mi-a sugrumat steaua
dar esența ei va dăinui
în interiorul meu atemporal
strălucește esența stelei mele!
Traducător: Stoiadin Alexia-Maria, 2026
Fiicele vântului
Au venit.
Invadează sângele.
Miros a pene,
a carențe,
a plâns.
Dar tu alimentezi frica
și singurătatea
ca pe două animale mici
pierdute în deșert.
Au venit
să incendieze vremea somnului.
Un rămas-bun este viața ta.
Dar tu te îmbrățișezi
ca șarpele nebun de mișcare
care se găsește doar pe sine
pentru că nu este nimeni.
Tu plângi sub plânset,
tu deschizi cufărul dorințelor tale
și ești mai bogată decât noaptea.
Dar este atâta singurătate
că se sinucid cuvintele.
Trăducator: Cirimpei Naomi Cristina, 2026