Neruda Pablo – Me gusta cuando callas, Poema XIV, Soneto XIX, Abrazo, Sed de ti, La poesía, Poema XII
Pablo Neruda (pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto) (n. 12 iulie 1904 – d. 23 septembrie 1973), poet și om politic chilian, consul în Spania, Japonia, China; ambasador la Paris, premiul “Cununa de aur” a Reuniunii Internaționale a Poeților din orașul iugoslav Struga; Premiul Internațional Lenin “Pentru întărirea păcii între popoare”, 1953; laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971.
La mijlocul anului 1973 adresează o chemare intelectualilor latino-americani și europeni pentru evitarea războiului civil în Chile. A murit la 23 septembrie 1973, la Santiago, la câteva zile după răsturnarea guvernului Unității Populare de către forțele armate reacționare.
Me gusta cuando callas
Me gustas cuando callas porque estás como ausente,
y me oyes desde lejos, y mi voz no te toca.
Parece que los ojos se te hubieran volado
y parece que un beso te cerrara la boca.
Como todas las cosas están llenas de mi alma
emerges de las cosas, llena del alma mía.
Mariposa de sueño, te pareces a mi alma,
y te pareces a la palabra melancolía.
Me gustas cuando callas y estás como distante.
Y estás como quejándote, mariposa en arrullo.
Y me oyes desde lejos, y mi voz no te alcanza:
déjame que me calle con el silencio tuyo.
Déjame que te hable también con tu silencio
claro como una lámpara, simple como un anillo.
Eres como la noche, callada y constelada.
Tu silencio es de estrella, tan lejano y sencillo.
Me gustas cuando callas porque estás como ausente.
Distante y dolorosa como si hubieras muerto.
Una palabra entonces, una sonrisa bastan.
Y estoy alegre, alegre de que no sea cierto.
Poema XIV
Juegas todos los días con la luz del universo.
Sutil visitadora, llegas en la flor y en el agua.
Eres más que esta blanca cabecita que aprieto
como un racimo entre mis manos cada día.
A nadie te pareces desde que yo te amo.
Déjame tenderte entre guirnaldas amarillas.
Quién escribe tu nombre con letras de humo entre las estrellas del sur?
Ah déjame recordarte cómo eras entonces, cuando aún no existías.
De pronto el viento aúlla y golpea mi ventana cerrada.
El cielo es una red cuajada de peces sombríos.
Aquí vienen a dar todos los vientos, todos.
Se desviste la lluvia.
Pasan huyendo los pájaros.
El viento. El viento.
Yo sólo puedo luchar contra la fuerza de los hombres.
El temporal arremolina hojas oscuras
y suelta todas las barcas que anoche amarraron al cielo.
Tú estás aquí. Ah tú no huyes.
Tú me responderás hasta el último grito.
Ovíllate a mi lado como si tuvieras miedo.
Sin embargo alguna vez corrió una sombra extraña por tus ojos.
Ahora, ahora también, pequeña, me traes madreselvas,
y tienes hasta los senos perfumados.
Mientras el viento triste galopa matando mariposas
yo te amo, y mi alegría muerde tu boca de ciruela.
Cuanto te habrá dolido acostumbrarte a mí,
a mi alma sola y salvaje, a mi nombre que todos ahuyentan.
Hemos visto arder tantas veces el lucero besándonos los ojos
y sobre nuestras cabezas destorcerse los crepúsculos en abanicos girantes.
Mis palabras llovieron sobre ti acariciándote.
Amé desde hace tiempo tu cuerpo de nácar soleado.
Hasta te creo dueña del universo.
Te traeré de las montañas flores alegres, copihues,
avellanas oscuras, y cestas silvestres de besos.
Quiero hacer contigo
lo que la primavera hace con los cerezos.
Soneto XIX
Mientras la magna espuma de Isla Negra,
la sal azul, el sol en las olas te mojan,
yo miro los trabajos de la avispa,
empeñada en la miel de su universo.
Va y viene equilibrando su recto y rubio vuelo
como si deslizara de un alambre invisible
la elegancia del baile, la sed de su cintura,
y los asesinatos del aguijón maligno.
De petróleo y naranja es su arco iris,
busca como un avión entre la hierba,
con un rumor de espiga vuela, desaparece,
mientras que tú sales del mar, desnuda,
y regresas al mundo llena de sal y sol,
reverberante estatua y espada de la arena.
Abrazo
Un simple abrazo nos enternece el corazón;
nos da la bienvenida y nos hace más llevadera la vida.
Un abrazo es una forma de compartir alegrías
así como también los momentos tristes que se nos presentan.
Es tan solo una manera de decir a nuestros amigos
que los queremos y que nos preocupamos uno por el otro
porque los abrazos fueron hechos para darlos a quienes queremos.
El abrazo es algo grandioso.
Es la manera perfecta para demostrar el amor que sentimos
cuando no conseguimos la palabra justa.
Es maravilloso porque tan sólo un abrazo dado con mucho cariño,
hace sentir bien a quien se lo damos, sin importar el lugar ni el idioma
porque siempre es entendido.
Por estas razones y por muchas más…
hoy te envío mi más cálido abrazo.
Sed de ti
Sed de ti me acosa en las noches hambrientas.
Trémula mano roja que hasta su vida se alza.
Ebria de sed, loca sed, sed de selva en sequía.
Sed de metal ardiendo, sed de raíces ávidas……
Por eso eres la sed y lo que ha de saciarla.
Cómo poder no amarte si he de amarte por eso.
Si ésa es la amarra cómo poder cortarla, cómo.
Cómo si hasta mis huesos tienen sed de tus huesos.
Sed de ti, guirnalda atroz y dulce.
Sed de ti que en las noches me muerde como un perro.
Los ojos tienen sed, para qué están tus ojos.
La boca tiene sed, para qué están tus besos.
El alma está incendiada de estas brasas que te aman.
El cuerpo incendio vivo que ha de quemar tu cuerpo.
De sed. Sed infinita. Sed que busca tu sed.
Y en ella se aniquila como el agua en el fuego.
La poesía
Y fue a esa edad… Llegó la poesía
a buscarme. No sé, no sé de donde
salió, de invierno o río.
No sé cómo ni cuándo,
no, no eran voces, no eran
palabras, ni silencio,
pero desde una calle me llamaba,
desde las ramas de la noche,
de pronto entre los otros,
entre fuegos violentos
o regresando solo,
allí estaba sin rostro
y me tocaba.
Yo no sabía qué decir, mi boca
no sabía
nombrar,
mis ojos eran ciegos,
y algo golpeaba en mi alma,
fiebre o alas perdidas,
y me fui haciendo solo,
descifrando
aquella quemadura,
y escribí la primera línea vaga,
vaga, sin cuerpo, pura
tontería,
pura sabiduría
del que no sabe nada,
y vi de pronto
el cielo
desgranado
y abierto,
planetas,
plantaciones palpitantes,
la sombra perforada,
acribillada
por flechas, fuego y flores,
la noche arrolladora, el universo.
Y yo, mínimo ser,
ebrio del gran vacío
constelado,
a semejanza, a imagen
del misterio,
me sentí parte pura
del abismo,
rodé con las estrellas,
mi corazón se desató en el viento.
Poema XII
Para mi corazón basta tu pecho,
para tu libertad bastan mis alas.
Desde mi boca llegará hasta el cielo
lo que estaba dormido sobre tu alma.
Es en ti la ilusión de cada día.
Llegas como el rocío a las corolas.
Socavas el horizonte con tu ausencia.
Eternamente en fuga como la ola.
He dicho que cantabas en el viento
como los pinos y como los mástiles.
Como ellos eres alta y taciturna.
Y entristeces de pronto, como un viaje.
Acogedora como un viejo camino.
Te pueblan ecos y voces nostálgicas.
Yo desperté y a veces emigran y huyen
pájaros que dormían en tu alma.
Îmi place când taci
Îmi placi când taci căci ești ca și absentă,
și mă auzi din depărtare, iar vocea mea nu te atinge.
Pare că ochii ți-ar fi zburat
și pare că un sărut ți-ar închide gura.
Cum toate lucrurile sunt pline de sufletul meu
te ivești din lucruri, plină de al meu suflet.
Fluture de vis, te asemeni sufletului meu,
și te asemeni cuvântului melancolie.
Îmi placi când taci și parcă ești îndepărtată.
Și pare că te vaiți, fluture în șoaptă.
Și mă auzi din depărtare, iar vocea mea nu te ajunge:
lasă-mă să tac prin tăcerea ta.
Lasă-mă să îți vorbesc tot prin tăcerea ta
luminoasă ca o lampă, simplă precum un inel.
Ești precum noaptea, tăcută și înstelată.
Tăcerea ta este stelară, atât de îndepărtată și simplă.
Îmi place când taci căci ești ca și absentă.
Distantă și îndurerată ca și când ai fi murit.
Un cuvânt atunci, un zâmbet sunt de ajuns.
Și mă bucur, mă bucur că nu este adevărat.
Traducător: Braicu Cezara-Alexandra-Maria 2021
Poemul XIV
Te joci ȋn fiecare zi cu lumina universului.
Delicată musafiră, poposești pe floare și pe apă.
Ești mai mult decȃt un căpșor alb pe care ȋl apuc ȋntre mȃinile mele
ȋn fiecare zi ca pe un ciorchine.
Nu te asemeni nimănui de cȃnd te iubesc.
Lasă-mă să te ȋntind printre ghirlande galbene.
Cine ȋți scrie numele cu litere de fum ȋntre stelele din sud?
Ah lasă-mă să mi te amintesc cum erai atunci cȃnd ȋncă nu existai.
Dintr-odată vȃntul strigă și ȋmi lovește fereastra ȋnchisă.
Cerul este o plasă ȋnchegată de pești ȋntunecați.
Aici vin să bată toate vȃnturile, toate.
Ploaia se dezgolește.
Trec fugind păsările.
Vȃntul. Vȃntul.
Eu pot doar să lupt ȋmpotriva forțelor omenești.
Furtuna ȋnvȃrte frunzele ȋnnegrite
și eliberează toate bărcile care au cuprins cerul aseară.
Tu ești aici. Ah, tu nu fugi.
Tu ȋmi vei răspunde pȃnă la ultimul strigăt.
Ghemuiește-te lȃngă mine ca și cum ți-ar fi frică.
Totuși, cȃteodată ți-a trecut prin ochi o umbră stranie.
Acum, și-acum, iubito, tu-mi aduci caprifoi,
pȃnă și sȃnii ȋți sunt parfumați.
Ȋn timp ce vȃntul trist ucide fluturi galpoȃnd
eu te iubesc, și fericirea mea ȋți mușcă gura ta de prună.
Cȃt te-ar fi durut să te obișnuiești cu mine,
cu sufletul meu singur și sălbatic, cu numele meu pe care toți ȋl izgonesc.
Am văzut de atȃtea ori luceafărul arzȃnd pe cȃnd ne sărutam ochii
și cum deasupra noastră apusurile se desfăceau ȋn uriașe evantaie.
Cuvintele mele au plouat peste tine, mȃngăindu-te.
Ţi-am iubit de mult timp trupul de sidef ȋnsorit.
Te cred pȃnă și stăpȃna universului.
Ȋți voi aduce din munți flori vesele, clopoței,
alune negre și coșuri de nuiele pline de sărutări.
Vreau să fac cu tine
ce face primăvara cu cireșii.
Traducător: Alexandra Zuzu 2022
Sonetul XIX
În vreme ce spuma bogată a Insulei Neagre,
sarea albastră, soarele din valuri te udă,
mă uit la lucrările viespii,
dedicată mierii universului său.
Vine și pleacă echilibrându-și zborul drept și blond
ca și cum ar aluneca dintr-un fir invizibil
eleganța dansului, setea taliei ei,
și crimele înțepăturii maligne.
Din ulei și portocaliu e curcubeul său,
caută ca un avion în iarbă,
cu un zvon de spic zboară, dispare,
în timp ce ieși din mare, goală,
și te întorci în lume plină de sare și soare,
statuie reverberantă și sabie de nisip
Traducător: Laura Petrache 2022
Îmbrățișare
O simplă îmbrățișare ne înmoaie sufletele;
ne întâmpină pe toți și ne face viața mai suportabilă.
O îmbrățișare este o metodă prin care împărtășim bucurii
Asemenea tristelor momente ce vin în calea noastră.
Este o simplă modalitate de a le spune prietenilor noștri
că îi iubim și că ne pasă de ei
pentru că îmbrățișările au fost menite să fie oferite celor pe care îi iubim.
Îmbrățișarea este o acțiune virtuoasă.
Este cel mai perfect mod prin care ne înfățișăm iubirea pe care o simțim
atunci când nu ne putem găsi cuvintele.
Este minunată, deoarece, dând o îmbrățișare cu nesfârșită dragoste,
îi facem pe ceilalți să se simtă bine indiferent de loc sau de limbă,
deoarece o îmbrățișare este înțeleasă în orice context.
De aceea, dar și pentru multe alte motive,
Astăzi, îți trimit cea mai caldă îmbrățișare a mea
Traducător: Oprisan Ana Nicoleta 2023
Setea pentru tine
Setea pentru tine mă omoară în nopțile de foame.
Mână roșie tremurândă care peste lumea lui se înalță.
Beat de sete, setea nebunească, setea de junglă în secetă.
Sete pentru metal arzând, sete pentru origini avare.
De aceea ești setea și ceea ce trebuie stins
Cum pot a nu te iubi daca sunt făcut să te iubesc așa
Dacă asta este frânghia, cum pot s-o tai, cum?
Precum măduvei mele îi este sete pentru a ta.
Setea pentru tine, lanț atroce și dulce.
Setea pentru tine, care noaptea mă mușcă precum un câine.
Ochilor le este sete, pentru asta sunt ochii tăi.
Gurii îi este sete, pentru asta sunt buzele tale.
Sufletul este ars de jarul ce te iubește.
Trupul este însuși incendiul ce ți-l va arde pe-al tău
De sete. Sete nesfârșită. Setea ce vânează setea ta.
Și în ea se anihilează, precum apa în foc.
Traducător: Bînzari Cristina 2023
Poezia
Şi s-a întâmplat la vârsta aceea… A venit poezia
să mă caute. Nu ştiu, nu ştiu de unde
a apărut, din iarnă, ori din râu.
Nu ştiu nici cum, nici când.
Nu, nu erau voci, nu erau
cuvinte, nici tăcere,
dar mă striga de pe un drum,
din ramurile nopţii,
deodată, dintre ceilalţi;
între focuri violente
ori pe când mă întorceam singur,
se afla acolo, fără chip,
şi mă atingea.
Eu nu ştiam ce să spun, gura mea
nu ştia
să numească,
ochii mei erau orbi,
iar ceva bătea în sufletul meu:
febră ori aripi pierdute.
M-am împlinit singur
descifrând
arsura aceea,
şi am scris cel dintâi vers vag,
difuz, inconsistent, pură
bâiguială,
pură înţelepciune
a celui care nu ştie nimic.
Şi am văzut dintr-odată
cerul
dezghiocat
şi deschis,
planete,
plantaţii fremătătoare,
umbra străpunsă,
ciuruită
de săgeţi, de foc şi de flori,
noaptea învolburată, universul.
Iar eu, minimă făptură,
îmbătat de vastul gol
constelat,
după spectrul şi asemănarea
misterului,
m-am simţit parte genuină
din abis,
m-am rostogolit cu stelele,
inima mea s-a revărsat în vânt.
Traducător: Gamardo Vasilica C. 2023
Poemul XII
Pentru inima mea, pieptul tău îmi este alinare.
Pentru libertatea ta, aripile mele îți sunt de ajuns.
Prin graiul meu va ajunge la cer
ceea ce era amorțit pe sufletul tău.
În tine este speranța deșartă a fiecărei zile.
Ajungi precum roua la corole.
Străpungi orizontul cu absența ta.
Veșnic în zbucium ca valul
Am mărturisit despre cântatul tău în vânt
ca pinii și catargele.
Ca ei ești măreață și taciturnă.
Și deodată, te întristezi ca o călătorie.
Primitoare ca un drum vechi
Te împăduresc ecouri și voci nostalgice.
M-am trezit și uneori migrează și fug
păsări, ce moțăiau în sufletul tău.
Traducător: Nițu Mihaela 2021