Bécquer Gustavo Adolfo – Amor eterno, Rima XIII, Rima LIII, Rima LXVIII, Rima LVI, Rima XI, Rima XLIV, Rima LXI, Rima IV, Rima LIII
Gustavo Adolfo Bécquer, pe numele său real Gustavo Adolfo Domínguez Bastida, a fost un poet, narator și jurnalist spaniol. S-a născut la Sevilla, la 17 februarie 1836, și a murit la Madrid, la 22 decembrie 1870. Este una dintre figurile fundamentale ale romantismului spaniol târziu.
A rămas orfan de copil și s-a format într-un mediu apropiat de artă și literatură. S-a mutat la Madrid, unde a lucrat ca jurnalist și colaborator în publicații precum El Contemporáneo și El Museo Universal. A trăit dificultăți economice și probleme de sănătate, iar recunoașterea sa deplină a venit mai ales după moarte.
Cele mai cunoscute opere ale sale sunt Rimas și Leyendas. Rimas adună poezii scurte, concentrate, despre iubire, inspirație, eșec, vis, singurătate și moarte. Leyendas reunește narațiuni fantastice și misterioase, legate de tradiții, spații medievale și atmosferă gotică. Limbajul său poetic a influențat profund poezia spaniolă ulterioară.
Surse:
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Gustavo Adolfo Bécquer”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/gustavo_adolfo_becquer/
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Biografía de Gustavo Adolfo Bécquer”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/gustavo_adolfo_becquer/autor_biografia/
Amor eterno
Podrá nublarse el sol eternamente,
podrá secarse en un instante el mar,
podrá romperse el eje de la tierra
como un débil cristal.
¡Todo sucederá! Podrá la muerte,
cubrirme con su fúnebre crespón,
pero jamás en mí podrá apagarse
la llama de tu amor.
Rima XIII
Tu pupila es azul y, cuando ríes,
su claridad suave me recuerda
el trémulo fulgor de la mañana
que en el mar se refleja.
Tu pupila es azul y, cuando lloras,
las transparentes lágrimas en ella
se me figuran gotas de rocío
sobre una violeta.
Tu pupila es azul, y si en su fondo
como un punto de luz radia una idea,
me parece en el cielo de la tarde
una perdida estrella.
Rima LIII
Volverán las oscuras golondrinas
en tu balcón sus nidos a colgar,
y otra vez con el ala a sus cristales
jugando llamarán.
Pero aquellas que el vuelo refrenaban
tu hermosura y mi dicha a contemplar,
aquellas que aprendieron nuestros nombres….
ésas… ¡no volverán!
Volverán las tupidas madreselvas
de tu jardín las tapias a escalar
y otra vez a la tarde aún más hermosas
sus flores se abrirán.
Pero aquellas cuajadas de rocío
cuyas gotas mirábamos temblar
y caer como lágrimas del día….
ésas… ¡no volverán!
Volverán del amor en tus oídos
las palabras ardientes a sonar,
tu corazón de su profundo sueño
tal vez despertará.
Pero mudo y absorto y de rodillas
como se adora a Dios ante su altar,
como yo te he querido…, desengáñate,
así… ¡no te querrán!
Rima LXVIII
No se lo que he sonado
En la noche pasada;
Triste, muy triste debio ser el sueno,
Pues despierto la angustia me duraba.
Note, al incorporarme,
Humeda la almohada,
Y por primera vez senti, al notarlo,
De un amargo placer henchirse el alma.
Triste cosa es el sueno
Que llanto nos arranca;
Mas tengo en mi tristeza una alegria…
iSe que aun me quedan lagrimas!
Rima LVI
Hoy como ayer, mañana como hoy,
¡y siempre igual!
un cielo gris, un horizonte eterno,
¡y andar… andar!
Moviéndose a compás, como una estúpida
máquina, el corazón;
la torpe inteligencia, del cerebro
dormía en un rincón.
El alma, que ambiciona un paraíso,
buscándolo sin fe;
fatiga, sin objeto, ola que rueda
ignorando por qué.
Voz que incesante con el mismo tono
canta el mismo cantar;
gota de agua monótona que cae,
y cae sin cesar.
Así van deslizándose los días
unos de otros en pos,
hoy lo mismo que ayer… y todos ellos
sin goce ni dolor.
¡Ay! a veces me acuerdo suspirando
del antiguo sufrir…
Amargo es el dolor; pero siquiera
¡padecer es vivir!
Rima XI
– Yo soy ardiente, yo soy morena,
yo soy el símbolo de la pasión;
de ansia de goces mi alma está llena.
¿A mí me buscas? – No es a ti; no.
– Mi frente es pálida; mis trenzas, de oro;
puedo brindarte dichas sin fin;
yo de ternuras guardo un tesoro.
¿A mí me llamas? – No; no es a ti.
– Yo soy un sueño, un imposible,
vano fantasma de niebla y luz;
soy incorpórea, soy intangible;
no puedo amarte. – ¡Oh, ven; ven tú!
Rima XLIV
Como en un libro abierto
leo de tus pupilas en el fondo.
¿A qué fingir el labio
risas que se desmienten con los ojos?
¡Llora! No te avergüences
de confesar que me quisiste un poco.
¡Llora! Nadie nos mira.
Ya ves; yo soy un hombre… y también lloro
Rima LXI
Al ver mis horas de fiebre
e insomnio lentas pasar,
a la orilla de mi lecho,
¿quién se sentará?
Cuando la trémula mano
tienda, próximo a expirar,
buscando una mano amiga,
¿quién la estrechará?
Cuando la muerte vidríe
de mis ojos el cristal,
mis párpados aún abiertos,
¿quién los cerrará?
Cuando la campana suene
(si suena en mi funeral)
una oración, al oírla,
¿quién murmurará?
Cuando mis pálidos restos
oprima la tierra ya,
sobre la olvidada fosa,
¿quién vendrá a llorar?
¿Quién en fin, al otro día,
cuando el sol vuelva a brillar,
de que pasé por el mundo
quién se acordará?
Rima IV
No digáis que, agotado su tesoro,
de asuntos falta, enmudeció la lira;
podrá no haber poetas; pero siempre
habrá poesía.
Mientras las ondas de la luz al beso
palpiten encendidas,
mientras el sol las desgarradas nubes
de fuego y oro vista,
mientras el aire en su regazo lleve
perfumes y armonías,
mientras haya en el mundo primavera,
¡habrá poesía!
Mientras la ciencia a descubrir no alcance
las fuentes de la vida,
y en el mar o en el cielo haya un abismo
que al cálculo resista,
mientras la humanidad siempre avanzando
no sepa a dó camina,
mientras haya un misterio para el hombre,
¡habrá poesía!
Mientras se sienta que se ríe el alma,
sin que los labios rían;
mientras se llore, sin que el llanto acuda
a nublar la pupila;
mientras el corazón y la cabeza
batallando prosigan,
mientras haya esperanzas y recuerdos,
¡habrá poesía!
Mientras haya unos ojos que reflejen
los ojos que los miran,
mientras responda el labio suspirando
al labio que suspira,
mientras sentirse puedan en un beso
dos almas confundidas,
mientras exista una mujer hermosa,
¡habrá poesía!
Rima LIII
Volverán las oscuras golondrinas
en tu balcón sus nidos a colgar,
y otra vez con el ala a sus cristales
jugando llamarán.
Pero aquellas que el vuelo refrenaban
tu hermosura y mi dicha a contemplar,
aquellas que aprendieron nuestros nombres….
ésas… ¡no volverán!
Volverán las tupidas madreselvas
de tu jardín las tapias a escalar
y otra vez a la tarde aún más hermosas
sus flores se abrirán.
Pero aquellas cuajadas de rocío
cuyas gotas mirábamos temblar
y caer como lágrimas del día….
ésas… ¡no volverán!
Volverán del amor en tus oídos
las palabras ardientes a sonar,
tu corazón de su profundo sueño
tal vez despertará.
Pero mudo y absorto y de rodillas
como se adora a Dios ante su altar,
como yo te he querido…, desengáñate,
así… ¡no te querrán!
Iubire veșnică
Să se întunece veșnicul soare,
să sece marea într-o clipă,
lumea sa se spulbere
ca un ochi de sticlă.
Să vină noaptea de îndată,
să mă acopere cu al său voal funerar,
dar nu va putea stinge vreodată
flacăra iubirii tale.
Traducător: Valcu Mădălina Gabriela 2021
Rime XIII
Pupila ta e albastră și, când surâzi,
puritatea ei îmi amintește
de unduioasa strălucire a dimineții
ce se reflectă în mare.
Pupila ta e albastră și, când lăcrimezi,
stropii cei străvezii se aseamănă
boabelor de rouă ce zăbovesc
pe petalele unei viorele.
Pupila ta e albastră, iar când pe fundal
luminează ca un punct definit o idee,
pe cerul din amurg îmi apare
o stea visătoare.
Traducător: Langa Andrei (contribuția specială)
Rime a LIII-a
Se vor întoarce rândunelele închise la culoare
în balconul tău să-și facă cuib,
Și din nou cu aripa pe geamul tău
jucându-se vor cânta.
Dar cele ce zboru-și înfrânau
să admire frumusețea ta și fericirea mea,
acelea care numele ne-au reținut
acelea… nu se vor întoarce
Se va întoarce bogata Mâna Maicii Domnului
pe zidurile grădinii tale să se cațăre
și din nou, seara, chiar mai frumoase
florile i se vor deschide.
Dar acea rouă
ale cărei picături le-am văzut tremurând
și căzând precum lacrimile dimineții…
acelea… nu se vor întoarce!
Se vor întoarce cu dragoste în auzul tău
cuvintele care ard să fie spuse,
iar inima ta din somnul ei adânc
poate că se va trezi.
Dar mut și absorbit și îngenuncheat
așa cum ne rugăm lui Dumnezeu în fața altarului său,
așa cum te-am iubit eu…, fără speranță,
așa…nu te vor iubi
Traducător: Hardut Larisa-Diana 2023
Rime LXVIII-a
Nu știu ce-am visat
Azi noapte;
Trist, nespus de trist datorită visului,
M-am trezit, durerea m-a ținut.
Observ, în timp ce mă așez,
Umedă perna,
Și pentru prima oară, am simțit observând,
O plăcere amară de a umple sufletul.
Lucrul trist este visul
Plânsul ne smulge;
Am totuși în tristețea mea o bucurie…
Știu că încă mai am lacrimi!
Traducător: Flueras Diana Mihaela 2023
Rime LVI-a
Astăzi ca ieri, mâine ca azi,
și întotdeauna la fel!
Un cer cenușiu, un orizont etern,
și umblet .. și umblet!
Inima bate în ritm,
ca o mașinărie proastă;
mintea stângace din creier
adormită-i într-un canton.
Sufletul, tânjitor după rai,
îl caută fără credință;
oboseală fără de sens, o undă mișcându-se și
negăsindu-și rostul.
Glasul neîncetat, pe același ton,
cântând doar o melodie,
strop monoton de apă căzândă
neîncetând niciodată.
Așa că trec zilele
curg una după alta,
azi ca și ieri … și-n toate
nicio durere nicio bucurie.
Ay! Uneori suspin
după suferința străveche …
Amară-i durerea; dar cel puțin
a pătimi e viață!
Trăducator: Cătălina Frâncu, contribuție specială, 2026
Rime XI-a
– Eu sunt fierbintea, sunt întunecata,
eu sunt imaginea patimii;
de plăcere mi-e sufletul lacom.
Mă căutai? – O, nu, nu pe tine.
– Fruntea mi-e pală; de aur – buclele;
pot să-ți ofer bucurii nesfârșite;
sunt o comoară de mângâiere.
Mă căutai? – O, nu, nu pe tine.
– Eu sunt un vis, cel în veci neatins,
fantasmă vană de ceață și de lumină;
sunt nepământeană, sunt intangibilă;
nu te-aș putea iubi. – O, vină, vină!
Trăducator: Cătălina Frâncu, contribuție specială, 2026
Rime XLIV-a
Ca într-o carte deschisă
citesc în adâncul ochilor tăi.
de ce să pretinzi cu gura
că râzi când ochii dezmint?
Plângi! Nu-ți fie rușine
să mărturisești că puțin m-ai iubit.
Plângi! Nu ne privește nimeni.
Vezi, sunt om și eu… și plâng.
Trăducator: Cătălina Frâncu, contribuție specială, 2026
Rime LXI-a
Privind la orele mele de febră
la insomnia trecând încet,
pe marginea patului meu,
cine va fi să se-așeze?
Când mâna-mi tremurătoare,
aproape de moarte, se va întinde,
să caute-o mână prietenă,
cine va fi să o strângă?
Când moartea fi-va să-ntunece
cristalul ochilor mei,
pleoapele mele încă deschise,
cine va fi să le-închidă?
Când clopotul o să bată
(la înmormântarea mea)
auzindu-l, o rugăciune,
cine va fi a o murmura?
Când rămășițele mele pale
se vor întoarce-n pământ,
la groapa mea uitată,
cine va fi să plângă?
Cine, în sfârșit, într-o zi,
când soarele iarăși va străluci,
că am trecut prin lume
cine-și va aminti?
Trăducator: Cătălina Frâncu, contribuție specială, 2026
Rime IV-a
Nu spune că, epuizată comoara,
și că lipsind materia, lira va fi tăcut;
s-ar putea să nu mai existe poeți; fiindcă
întotdeauna va exista poezie.
În timp ce înspre sărut undele de lumină
pulsează puternic,
în timp ce soarele sfâșie norii
de foc și perdeaua de aur,
în timp ce văzduhul din poala ta poartă
doar armonii și miresme,
atâta timp cât mai sunt primăveri în lume,
va fi poezie!
Deși știința n-ajunge să afle
izvoarele vieții,
și-n mare și-n ceruri se află abisul
care rezistă la calcul,
în timp ce-omenirea merge mereu înainte
neștiind unde merge,
atâta timp cât există o taină în om,
va fi poezie!
Atâta timp cât simți cum sufletu-ți râde,
fără ca buzele tale să râdă;
în timp ce tu plângi, fără însă ca plânsul
să-ți încețoșeze pupila;
în timp ce și capul și inima
duc mai departe lupta,
atâta timp cât există speranțe și amintiri,
va fi poezie!
Atâta timp cât există ochi ce reflectă
ochii care-i privesc,
în timp ce gura oftând răspunde
gurii care suspină,
atâta timp cât într-un sărut s-ar putea simți
două suflete amăgite,
atâta timp cât există o femeie frumoasă,
va fi poezie!
Trăducator: Cătălina Frâncu, contribuție specială, 2026
Rime LIII-a
Vor reveni rândunelele negre
au să-și agațe cuibul tot sub balconul tău,
și-aripile lor jucăuș înc-o dată vor bate
în geamul tău.
Dar cele care în zborul lor ți-au păstrat minunea,
și bucuria-mi de-a te contempla, acelea care
numele nostru l-au învățat …
acelea … n-au să revină!
Bogat se va întoarce la viață și caprifoiul
să se agațe de zidul grădinii tale
iar după-amiaza şi mai frumos
florile-și va desface.
Dar picăturile-acelea de rouă
pe care eu tremurând le-am privit
cele căzând ca lacrima zilelor….
acele … n-au să revină nicicând!
Au să revină cuvintele arzătoare
cu murmurări de iubire-n urechile tale
inima ta poate iar vor trezi-o
din somnul ei adânc.
Însă tăcut și-absorbit și-n genunchi
cum înaintea altarului său te închini
unui zeu, așa cum eu te-am iubit,
tu nu te-amăgi, astfel … iubită nu vei mai fi
Trăducator: Cătălina Frâncu, contribuție specială, 2026