Vallejo César – Los dados eternos, Poema XXXIV, Amor prohibido, Los heraldos negros
César Abraham Vallejo Mendoza a fost un poet, prozator, dramaturg și jurnalist peruan. S-a născut la Santiago de Chuco, în Peru, la 16 martie 1892, și a murit la Paris, la 15 aprilie 1938. Este considerat una dintre cele mai originale și inovatoare voci ale poeziei de limbă spaniolă din secolul al XX-lea.
A studiat la Universidad Nacional de Trujillo și a lucrat ca profesor și jurnalist. În tinerețe a cunoscut direct realitățile sociale dure ale Peruului, experiență care a influențat profund opera sa. În 1920 a fost închis pentru câteva luni, într-un proces controversat, iar această experiență a marcat și mai mult viziunea sa asupra suferinței și nedreptății.
Primul său volum de poezie, Los heraldos negros, a apărut în 1919. În 1922 a publicat Trilce, carte esențială a avangardei hispano-americane, caracterizată printr-un limbaj dificil, fragmentat și profund inovator. În 1923 a plecat în Europa și a trăit mai ales la Paris. A scris și proză, teatru, articole jurnalistice și texte politice. Volume importante precum Poemas humanos și España, aparta de mí este cáliz au fost publicate după moartea sa.
Opera lui Vallejo exprimă durerea umană, solidaritatea, singurătatea, sărăcia, credința, revolta socială și compasiunea pentru cei vulnerabili.
Surse: Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Vallejo, César, 1892-1938”: https://www.cervantesvirtual.com/obras/autor/vallejo-cesar-1892-1938-2969
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Cronología biográfica de César Vallejo”: https://www.cervantesvirtual.com/obra/cronologia-biografica-de-cesar-vallejo/
Poetry Foundation, „César Vallejo”: https://www.poetryfoundation.org/poets/cesar-vallejo
Fundación BBVA Perú, „César Vallejo al alcance de todos en la Biblioteca virtual”: https://fundacionbbva.pe/nota/cesar-vallejo-al-alcance-de-todos-en-la-biblioteca-virtual/
Los dados eternos
Dios mío, estoy llorando el ser que vivo;
me pesa haber tomádote tu pan;
pero este pobre barro pensativo
no es costra fermentada en tu costado:
¡tú no tienes Marías que se van!
Dios mío, si tú hubieras sido hombre,
hoy supieras ser Dios;
pero tú, que estuviste siempre bien,
no sientes nada de tu creación.
Y el hombre sí te sufre: ¡el Dios es él!
Hoy que en mis ojos brujos hay candelas,
como en un condenado,
Dios mío, prenderás todas tus velas,
y jugaremos con el viejo dado…
Tal vez ¡oh jugador! al dar la suerte
del universo todo,
surgirán las ojeras de la Muerte,
como dos ases fúnebres de lodo.
Dios mío, y esta noche sorda, oscura,
ya no podrás jugar, porque la Tierra
es un dado roído y ya redondo
a fuerza de rodar a la aventura,
que no puede parar sino en un hueco,
en el hueco de inmensa sepultura.
Poema XXXIV
Se acabó el extraño, con quien, tarde
la noche, regresabas parla y parla.
Ya no habrá quien me aguarde,
dispuesto mi lugar, bueno lo malo.
Se acabó la calurosa tarde;
tu gran bahía y tu clamor; la charla
con tu madre acabada
que nos brindaba un té lleno de tarde.
Se acabó todo al fin: las vacaciones,
tu obediencia de pechos, tu manera
de pedirme que no me vaya fuera.
Y se acabó el diminutivo, para
mi mayoría en el dolor sin fin,
y nuestro haber nacido así sin causa.
Amor prohibido
Subes centelleante de labios y de ojeras!
Por tus venas subo, como un can herido
que busca el refugio de blandas aceras.
Amor, en el mundo tú eres un pecado!
Mi beso en la punta chispeante del cuerno
del diablo; mi beso que es credo sagrado!
Espíritu en el horópter que pasa
¡puro en su blasfemia!
¡el corazón que engendra al cerebro!
que pasa hacia el tuyo, por mi barro triste.
¡Platónico estambre
que existe en el cáliz donde tu alma existe!
¿Algún penitente silencio siniestro?
¿Tú acaso lo escuchas? ¡Inocente flor!
… Y saber que donde no hay un Padrenuestro,
el Amor es un Cristo pecador!
Los heraldos negros
Hay golpes en la vida, tan fuertes… ¡Yo no sé!
Golpes como del odio de Dios; como si ante ellos,
la resaca de todo lo sufrido
se empozara en el alma… ¡Yo no sé!
Son pocos; pero son… Abren zanjas oscuras
en el rostro más fiero y en el lomo más fuerte.
Serán tal vez los potros de bárbaros Atilas;
o los heraldos negros que nos manda la Muerte.
Son las caídas hondas de los Cristos del alma
de alguna fe adorable que el Destino blasfema.
Esos golpes sangrientos son las crepitaciones
de algún pan que en la puerta del horno se nos quema.
Y el hombre… Pobre… ¡pobre! Vuelve los ojos, como
cuando por sobre el hombro nos llama una palmada;
vuelve los ojos locos, y todo lo vivido
se empoza, como charco de culpa, en la mirada.
Hay golpes en la vida, tan fuertes… ¡Yo no sé!
Zarurile veșniciei
Dumnezeule Doamne, deplâng a mea proprie ființă;
m-apas-atât de greu să fi gustat din a ta azimă;
dar acest sărman boț de lut, gânditor,
nu-i o clocită coajă-n a ta coastă/rană
tu, tu nu ai Marii care au plecat!
Dumnezeule Doamne, de om tu ai fi fost
Ai ști dumenzeiesc să fii și azi
Doar că ție, înc’ de la-nceputuri bin’ți-a fost
Și nimic nu simți pentru a ta creație
pe când Omul da, El te suportă! El este Dumnezeu!
Iar azi, când candele în vrăjiții ochi, îmi ard
Ca un condamnat ce sunt,
Dumnezeule! Lumânările toate să-ți aprinzi
Și hai să sucim vechile babaroase!
Cine știe? Tu, împătimit jucător!
De mi-oi juca a-ntregului univers soartă,
Să-mi cadă cearcănele vechii Morți
Ca doi lugubri unari de mâl.
Dumnezeule Doamne! În astă neînduplecată și sumbră noapte
Nu te vei mai putea juca, fi’ncă Pământul,
Zaru-ăsta măcinat și deja rotund,
De-atâta învârtit prin aventuri
Nu mai poate fi oprit decât într-o groapă,
În nemărginita groap-a mormântului.
Traducător: Apostol Marian 2021
Poezia XXXIV
Sfârșitu-sa cu felul straniu în care
te întorceai târziu în noapte,
vorbeai și tot vorbeai. Nimeni de-acum
n-o să m-aștepte cu locul pregătit, bun este răul.
Fierbintea după-amiază s-a sfârșit;
largul tău golf, bocetul tău;
s-a terminat și cu pălăvrăgeala dintre tine și-a ta mamă,
ea ceai ne da pe la-nserat.
Sfârșitu-s-au până la urmă toate: vacanțele,
vremea când sânii tăi supuși erau de mine
și ruga ta ca eu să nu mai plec.
Gata de-acuma cu alintul,
mă voi maturiza în fără de sfârșit tristețe,
așa cum și fără de noimă ne-am născut.
Traducător: Timotei Pop 2024
Iubire interzisă
Te ridici cu buzele sclipitoare și cu cearcăne!
Prin venele tale mă ridic, ca un câine rănit
ce caută refugiul trotuarelor moi.
Iubire, în lume tu ești un păcat!
Sărutul meu pe vârful sclipitor al coarnelor
diavolului; sărutul meu e un sfânt crez!
Spirit în horopterul care trece
pur în blasfemia sa!
inima care alimentează creierul!
care vine spre-a ta, prin a mea negura tristă.
Platonică stamină
care există în potirul unde sufletul tău există!
Vreo tăcere sinistră de pocăință?
Măcar o auzi? Floare nevinovată!
… Și să știi că acolo unde nu există un Tatăl Nostru,
Iubirea e un Hristos păcătos!
Traducător: Tănase-Boian Irina-Luciana 2024
Heralzii negri
Sunt lovituri în viață, atât de crunte… Eu nu știu!
Lovituri ca din ura lui Dumnezeu; parcă-n fața lor,
refluxul unei vieți de suferințe
s-ar aduna adânc în suflet… Eu nu știu!
Sunt puține; dar sunt… Cască șanțuri obscure
pe chipul cel mai aprig și pe spinarea dârză.
Or fi, poate, armăsarii unor barbari Atila;
sau heralzii cei negri ce ni-i trimite Moartea.
Sunt prăbușiri adânci ale Hristoșilor din suflet,
ai vreunei dulci credințe hulite de Soartă.
Acele lovituri sângeroase sunt pârâitul
vreunei pâini ce în ușa cuptorului ni se arde.
Și omul… Bietul… bietul! Își întoarce ochii, ca
atunci când peste umăr o palmă ne cheamă;
își întoarce ochii nebuni, și tot ce-a fost trăit
băltește, ca o baltă de vină, în privire.
Sunt lovituri în viață, atât de crunte… Eu nu știu!
Trăducator: Pascale Eduard, 2026