Vallejo César – Los dados eternos, Poema XXXIV, Amor prohibido
César Abraham Vallejo Mendoza (n. 16 martie 1892, Santiago de Chuco, Peru – d. 15 aprilie 1938, Paris, Franța) a fost un poet peruvian.
În 1913 se reîntoarce la Trujillo pentru a relua studiile de litere la Universitate. Se stabilește la Lima în 1918 și publică primul său volum de versuri. Este condamnat (pe nedrept) la închisoare și părăsește țara. Pleacă în Europa și nu mai revine niciodată în Peru. Moare la Paris la 15 aprilie 1938.
Los dados eternos
Dios mío, estoy llorando el ser que vivo;
me pesa haber tomádote tu pan;
pero este pobre barro pensativo
no es costra fermentada en tu costado:
¡tú no tienes Marías que se van!
Dios mío, si tú hubieras sido hombre,
hoy supieras ser Dios;
pero tú, que estuviste siempre bien,
no sientes nada de tu creación.
Y el hombre sí te sufre: ¡el Dios es él!
Hoy que en mis ojos brujos hay candelas,
como en un condenado,
Dios mío, prenderás todas tus velas,
y jugaremos con el viejo dado…
Tal vez ¡oh jugador! al dar la suerte
del universo todo,
surgirán las ojeras de la Muerte,
como dos ases fúnebres de lodo.
Dios mío, y esta noche sorda, oscura,
ya no podrás jugar, porque la Tierra
es un dado roído y ya redondo
a fuerza de rodar a la aventura,
que no puede parar sino en un hueco,
en el hueco de inmensa sepultura.
Poema XXXIV
Se acabó el extraño, con quien, tarde
la noche, regresabas parla y parla.
Ya no habrá quien me aguarde,
dispuesto mi lugar, bueno lo malo.
Se acabó la calurosa tarde;
tu gran bahía y tu clamor; la charla
con tu madre acabada
que nos brindaba un té lleno de tarde.
Se acabó todo al fin: las vacaciones,
tu obediencia de pechos, tu manera
de pedirme que no me vaya fuera.
Y se acabó el diminutivo, para
mi mayoría en el dolor sin fin,
y nuestro haber nacido así sin causa.
Amor prohibido
Subes centelleante de labios y de ojeras!
Por tus venas subo, como un can herido
que busca el refugio de blandas aceras.
Amor, en el mundo tú eres un pecado!
Mi beso en la punta chispeante del cuerno
del diablo; mi beso que es credo sagrado!
Espíritu en el horópter que pasa
¡puro en su blasfemia!
¡el corazón que engendra al cerebro!
que pasa hacia el tuyo, por mi barro triste.
¡Platónico estambre
que existe en el cáliz donde tu alma existe!
¿Algún penitente silencio siniestro?
¿Tú acaso lo escuchas? ¡Inocente flor!
… Y saber que donde no hay un Padrenuestro,
el Amor es un Cristo pecador!
Zarurile veșniciei
Dumnezeule Doamne, deplâng a mea proprie ființă;
m-apas-atât de greu să fi gustat din a ta azimă;
dar acest sărman boț de lut, gânditor,
nu-i o clocită coajă-n a ta coastă/rană
tu, tu nu ai Marii care au plecat!
Dumnezeule Doamne, de om tu ai fi fost
Ai ști dumenzeiesc să fii și azi
Doar că ție, înc’ de la-nceputuri bin’ți-a fost
Și nimic nu simți pentru a ta creație
pe când Omul da, El te suportă! El este Dumnezeu!
Iar azi, când candele în vrăjiții ochi, îmi ard
Ca un condamnat ce sunt,
Dumnezeule! Lumânările toate să-ți aprinzi
Și hai să sucim vechile babaroase!
Cine știe? Tu, împătimit jucător!
De mi-oi juca a-ntregului univers soartă,
Să-mi cadă cearcănele vechii Morți
Ca doi lugubri unari de mâl.
Dumnezeule Doamne! În astă neînduplecată și sumbră noapte
Nu te vei mai putea juca, fi’ncă Pământul,
Zaru-ăsta măcinat și deja rotund,
De-atâta învârtit prin aventuri
Nu mai poate fi oprit decât într-o groapă,
În nemărginita groap-a mormântului.
Traducător: Apostol Marian 2021
Poezia XXXIV
Sfârșitu-sa cu felul straniu în care
te întorceai târziu în noapte,
vorbeai și tot vorbeai. Nimeni de-acum
n-o să m-aștepte cu locul pregătit, bun este răul.
Fierbintea după-amiază s-a sfârșit;
largul tău golf, bocetul tău;
s-a terminat și cu pălăvrăgeala dintre tine și-a ta mamă,
ea ceai ne da pe la-nserat.
Sfârșitu-s-au până la urmă toate: vacanțele,
vremea când sânii tăi supuși erau de mine
și ruga ta ca eu să nu mai plec.
Gata de-acuma cu alintul,
mă voi maturiza în fără de sfârșit tristețe,
așa cum și fără de noimă ne-am născut.
Traducător: Timotei Pop 2024
Iubire interzisă
Te ridici cu buzele sclipitoare și cu cearcăne!
Prin venele tale mă ridic, ca un câine rănit
ce caută refugiul trotuarelor moi.
Iubire, în lume tu ești un păcat!
Sărutul meu pe vârful sclipitor al coarnelor
diavolului; sărutul meu e un sfânt crez!
Spirit în horopterul care trece
pur în blasfemia sa!
inima care alimentează creierul!
care vine spre-a ta, prin a mea negura tristă.
Platonică stamină
care există în potirul unde sufletul tău există!
Vreo tăcere sinistră de pocăință?
Măcar o auzi? Floare nevinovată!
… Și să știi că acolo unde nu există un Tatăl Nostru,
Iubirea e un Hristos păcătos!
Traducător: Tănase-Boian Irina-Luciana 2024