Machado Antonio – Dame la mano, He andado muchos caminos, Noche de verano, Caminos, Caminante no hay camino, Soñé que tú me llevabas, El crimen fue en Granada
Antonio Machado, pe numele său complet Antonio Cipriano José María Machado Ruiz, a fost un poet și dramaturg spaniol. S-a născut la Sevilla, la 26 iulie 1875, și a murit la Collioure, în Franța, la 22 februarie 1939. Este considerat una dintre figurile esențiale ale poeziei spaniole moderne și este asociat cu Generația de la 98.
În copilărie s-a mutat cu familia la Madrid, unde a studiat la Institución Libre de Enseñanza, mediu care i-a influențat formarea intelectuală și morală. A călătorit la Paris, unde a intrat în contact cu literatura simbolistă și modernistă. Mai târziu a fost profesor de limba franceză în orașe precum Soria, Baeza, Segovia și Madrid.
Primul său volum important, Soledades, a apărut în 1903, iar ulterior a fost extins sub titlul Soledades, galerías y otros poemas. În 1912 a publicat Campos de Castilla, una dintre cărțile fundamentale ale poeziei spaniole, în care reflecția personală se unește cu peisajul, istoria și problema Spaniei. A scris și teatru împreună cu fratele său Manuel Machado.
În timpul Războiului Civil Spaniol a susținut Republica. A murit în exil, la scurt timp după ce a trecut frontiera franceză. Poezia sa rămâne legată de memorie, timp, singurătate, peisaj și conștiință morală.
Surse:
Instituto Cervantes, „Antonio Machado. Biografía”: https://www.cervantes.es/bibliotecas_documentacion_espanol/biografias/pekin_antonio_machado.htm
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Antonio Machado”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/antonio_machado/
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Biografía de Antonio Machado”: https://www.cervantesvirtual.com/portales/antonio_machado/biografia/
Poetry Foundation, „Antonio Machado”: https://www.poetryfoundation.org/poets/antonio-machado
Dame la mano
Dame la mano y danzaremos
dame la mano y me amarás.
Como una sola flor seremos,
como una flor, y nada más…
El mismo verso cantaremos,
al mismo paso bailarás.
Como una espiga ondularemos,
como una espiga, y nada más…
Te llama Rosa y yo Esperanza:
pero tu nombre olvidarás,
porque seremos una danza
en la colina, y nada más.
He andado muchos caminos
He andado muchos caminos
he abierto muchas veredas;
he navegado en cien mares
y atracado en cien riberas.
En todas partes he visto
caravanas de tristeza,
soberbios y melancólicos
borrachos de sombra negra.
Y pedantones al paño
que miran, callan y piensan
que saben, porque no beben
el vino de las tabernas.
Mala gente que camina
y va apestando la tierra…
Y en todas partes e visto
gentes que danzan o juegan,
cuando pueden, y laboran
sus cuatro palmos de tierra.
Nunca, si llegan a un sitio
preguntan a donde llegan.
Cuando caminan, cabalgan
a lomos de mula vieja.
Y no conocen la prisa
ni aun en los días de fiesta.
Donde hay vino, beben vino,
donde no hay vino, agua fresca.
Noche de verano
Es una hermosa noche de verano.
Tienen las altas casas
abiertos los balcones
del viejo pueblo a la anchurosa plaza.
En el amplio rectángulo desierto,
bancos de piedra, evónimos y acacias
simétricos dibujan
sus negras sombras en la arena blanca.
En el cénit, la luna, y en la torre,
la esfera del reloj iluminada.
Yo en este viejo pueblo paseando
solo, como un fantasma.
Caminos
De la ciudad moruna
tras las murallas viejas,
yo contemplo la tarde silenciosa,
a solas con mi sombra y con mi pena.
El río va corriendo,
entre sombrías huertas
y grises olivares,
por los alegres campos de Baeza.
Tienen las vides pámpanos dorados
sobre las rojas cepas.
Guadalquivir, como un alfanje roto
y disperso, reluce y espejea.
Lejos, los montes duermen
envueltos en la niebla,
niebla de otoño, maternal; descansan
las rudas moles de su ser de piedra
en esta tibia tarde de noviembre,
tarde piadosa, cárdena y violeta.
El viento ha sacudido
los mustios olmos de la carretera,
levantando en rosados torbellinos
el polvo de la tierra.
La luna está subiendo
amoratada, jadeante y llena.
Los caminitos blancos
se cruzan y se alejan,
buscando los dispersos caseríos
del valle y de la sierra.
Caminos de los campos…
¡Ay, ya no puedo caminar con ella!
Caminante, no hay camino
Caminante, son tus huellas
el camino y nada más;
caminante, no hay camino,
se hace camino al andar.
Al andar se hace el camino,
y al volver la vista atrás
se ve la senda que nunca
se ha de volver a pisar.
Caminante, no hay camino,
sino estelas en la mar.
Soñé que tú me llevabas
Soñé que tú me llevabas
por una blanca vereda,
en medio del campo verde,
hacia el azul de las sierras,
hacia los montes azules,
una mañana serena.
Sentí tu mano en la mía,
tu mano de compañera,
tu voz de niña en mi oído
como una campana nueva,
como una campana virgen
de un alba de primavera.
¡Eran tu voz y tu mano,
en sueños, tan verdaderas!…
Vive, esperanza, ¡quién sabe
lo que se traga la tierra!
El crimen fue en Granada
I
EL CRIMEN
Se le vio, caminando entre fusiles,
por una calle larga,
salir al campo frío,
aún con estrellas, de la madrugada.
Mataron a Federico
cuando la luz asomaba.
El pelotón de verdugos no osó mirarle la cara.
Todos cerraron los ojos;
rezaron: ¡ni Dios te salva!
Muerto cayó Federico
-sangre en la frente y plomo en las entrañas-.
…Que fue en Granada el crimen sabed -¡pobre Granada-, en su Granada…
II
EL POETA Y LA MUERTE
Se le vio caminar sólo con Ella,
sin miedo a su guadaña.
-Ya el sol en torre y torre; los martillos
en yunque y yunque de las fraguas.
Hablaba Federico,
requebrando a la muerte. Ella escuchaba.
“Porque ayer en mi verso, compañera,
sonaba el golpe de tus secas palmas,
y diste el hielo a mi cantar, y el filo a mi tragedia de tu hoz de plata,
te cantaré la carne que no tienes,
los ojos que te faltan,
tus cabellos que el viento sacudía,
los rojos labios donde te besaban…
Hoy como ayer, gitana, muerte mía,
qué bien contigo a solas,
por estos aires de Granada, ¡mi Granada!”
III
Se le vio caminar…
Labrad amigos,
de piedra y sueño, en la Alhambra,
un túmulo al poeta,
sobre una fuente donde llore el agua,
y eternamente diga:
el crimen fue en Granada, ¡en su Granada!
Ia-mă de mână
Ia-mă de mână și-n dans vom pluti
ia-mă de mână, mă vei adora.
Ca o singură floare noi vom fi,
ca o floare și nimic altceva…
Același cântec vom fredona,
aceeași pași îi vom dansa.
Ca un spic noi ne vom legăna,
ca un spic și nimic altceva…
Ești Roza și Speranța-i numele meu:
dar al tău nume îl vei uita,
căci suntem un dans tu și eu
pe un deal și nimic altceva.
Traducător: Filimon Eliza Claudia
Am parcurs multe drumuri
Am parcurs multe drumuri,
am deschis multe căi;
Am navigat o sută de mări,
și acostat într-o sută de maluri.
Peste tot am văzut
caravane de tristețe,
mândri și melancolici
îmbătați de umbră neagră.
Și pedanții de pânză
care privesc, tac și gândesc
Și știu, pentru că nu beau…
vinul tavernelor.
Oameni răi ce merg
și murdăresc pământul…
Și peste tot am văzut
oameni care dansează sau joacă,
când pot, și muncesc
cele patru palme de pământ.
Niciodată, dacă ajung undeva,
nu întreabă unde merg.
Când merg, călăresc
pe spatele unui catâr bătrân.
Și nu cunosc graba
nici măcar de sărbători.
Unde este vin, ei beau vin,
unde nu este vin, apă proaspătă.
Traducător: Ana-Maria Spirea 2023
Noapte de vară
Este o frumoasă noapte de vară.
Casele înalte își țin
deschise balcoanele
din batrânul oraș spre piața întinsă.
În dreptunghiul larg și pustiu,
bănci de piatră, salbe și salcâmi
își desenează simetric
umbre negre pe nisipul alb.
În zenit, luna, iar pe turn,
cadranul luminat al ceasului.
Eu în acest oraș bătrân plimbându-mă
singur, cao fantasmă.
Traducător: Vasilciuc Simona Rodica 2023
Cărări
Din orașul maur
de dincolo de bătrânele ziduri,
contemplu tăcuta seară,
singur cu a mea umbră și a mea durere.
Aleargă râul
printre livezile înnegurate
și sure plantații de măslini,
peste câmpurile vivace din Baeza.
Mlădițe aurii au viile
pe ale lor roșii tulpini.
Guadalquivir, ca un paloș frânt
și răsfirat, strălucește și sclipește.
În depărtare, dorm munții
învăluiți în ceață;
ceață autumnală, maternală; se odihnesc
masivele spinoase ale ființei lor de piatră
în această caldă seară de noiembrie,
seară evlavioasă, stânjenie, violet.
A scuturat vântul
ulmii pali de pe cărare,
ridicând vârtejuri roz
din colb de glie.
Se înalță Luna plină
viorie, răsuflând cu greu.
Poteci albe
se întretaie și se îndepărtează
căutând cătunurile risipite
în vale sau pe munți.
Cărări pe câmpuri…
Ah, nu mai pot cutreiera alături de ea!
Traducător: Horodnic Marilena Gențiana 2023
Călătorule, nu există drum
Călătorule, urmele tale
sunt drumul și nimic mai mult;
călătorule, nu există drum,
drumul se face mergând.
Mergând se face drumul,
și când te uiți în urmă
vezi cărarea pe care niciodată
nu te vei întoarce să o calci din nou.
Călătorule, nu există drum,
ci doar urme în adânca mare.
Traducător: Don Alexia 2024
Am visat că mă purtai
Am visat că mă purtai
pe o cărare albă,
prin câmpul verde,
spre albastrul munților,
spre colinele albăstrii,
într-o dimineață senină.
Am simțit mâna ta în a mea,
mâna ta de tovarășă,
vocea ta de copilă la urechea
mea ca un clopot nou,
ca un clopot fecior
al unei dimineți de primăvară.
Vocea și mâna ta erau,
în vis, atât de adevărate!…
Trăiește, speranță – cine știe
ce înghite pământul!
Traducător: Pascale Eduard 2025
Crima a fost în Granada
I.
CRIMA
L-am văzut, trecând printre puști,
pe un drum întins,
ieșind în câmpu-nfrigurat
stelele zgâriind zorii timpurii.
L-au omorât pe Federico
când se lumina de zi.
Plutonul de execuție nu îndrăznise să îl privească în ochi.
Niciunul nu a clipit;
s-au rugat: nici Dumnezeu nu te va salva!
Mort s-a prăbușit Federico
-sânge mânjindu-i chipul și trupul greu ca plumbul-
….O, c-a fost în Granada crima, luați aminte – păcat de Granada! – în a sa Granada…
II.
POETUL ȘI MOARTEA
L- am văzut plecând cu Ea,
fără să se teamă de a sa coasă.
-Soarele se perindă din turn în turn; ciocanele
pe nicovală și nicovala forjelor.
Zicea Federico,
flatând moartea. Iar Ea asculta.
„De ce ieri în poezia mea, dragă prietenă,
a răsunat atingerea aspră a palmelor tale,
ai înfipt sloiuri de gheață în cântecul meu și lama secerei tale argintate în durerea mea,
îți voi recita carnea pe care nu o ai,
ochii ce-ți lipsesc,
părul în care vântu-ți răsuflă,
buzele roșii pe care te sărutau…
Astăzi ca ieri, țigancă, moartea mea,
ce bine, doar noi în singurătate,
prin Granada mea, a mea Granada!
III.
L-am văzut plecând…
Sculptați, dragi prieteni,
din piatră și din vis, în Alhambra,
o plăcuță poetului,
peste o fântână unde plânge apa,
ce va aminti întotdeauna:
crima a fost în Granada, în Granada sa!
Trăducator: Antonia Popa, 2026