García Lorca Federico – Canción del Jinete, Pequeño Poema Infinito, Vals en las ramas
Federico García Lorca (n. 5 iunie 1898, Fuente Vaqueros, Granada – d. 18(?) august 1936, între Víznar și Alfacar, Granada) a fost un poet, prozator și dramaturg spaniol, cunoscut și pentru talentul său în alte domenii ale artei. Încadrat în Generația lui 27 a literaturii spaniole, este cel mai popular și influent scriitor spaniol din secolul XX. Lirica lorchiană este rezultatul sentimentului tragic al vieții și este relaționată cu alți autori, alte tradiții și curente literare. În ea se îmbină armonios tradiția populară cu cea cultă. Deși împărțirea în epoci este puțin forțată, unii critici literari au considerat că există două etape : cea de tinerețe și cea de maturitate.
În cea de tinerețe ar intra „Impresii și peisaje” (operă în proză, ce conține însă procedee caracteristice limbajului poetic) și „Libro de Poemas” („Carte de poeme”), operă scrisă sub influența lui Rubén Darío, Antonio Machado și a lui Juan Ramón Jiménez; are ca temă dragostea imposibilă, care înseamnă o condamnare la suferință. Ca dramaturg, este considerat una dintre figurile de referință ale teatrului spaniol din secolul XX, alături de Valle-Inclán și Buero Vallejo. A murit executat în timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939), datorită simpatiei sale pentru Frontul Popular și condiției sale de homosexual declarat. Încă nu se cunoaște cu siguranță locul său de îngropare.
Canción del Jinete
Córdoba.
Lejana y sola.
Jaca negra, luna grande,
y aceitunas en mi alforja.
Aunque sepa los caminos
yo nunca llegaré a Córdoba.
Por el llano, por el viento,
jaca negra, luna roja.
La muerte me está mirando
desde las torres de Córdoba.
¡Ay qué camino tan largo!
¡Ay mi jaca valerosa!
¡Ay que la muerte me espera,
antes de llegar a Córdoba!
Córdoba.
Lejana y sola.
Pequeño Poema Infinito
Equivocar el camino
es llegar a la nieve
y llegar a la nieve
es pacer durante veinte siglos las hierbas de los cementerios.
Equivocar el camino
es llegar a la mujer,
la mujer que no teme la luz,
la mujer que mata dos gallos en un segundo,
y luz que no teme a los gallos
y los gallos que no saben cantar sobre la nieve.
Pero si la nieve se equivoca de corazón
puede llegar el viento Austro
y como el aire no hace caso de los gemidos
tendremos que pacer otra vez las hierbas de los cementerios.
Yo vi dos dolorosas espigas de cera
que enterraban un paisaje de volcanes
y vi dos niños locos que empujaban llorando las pupilas de un asesino.
Pero el dos no ha sido nunca un número
porque es una angustia y su sombra,
porque es la guitarra donde el amor se desespera,
porque es la demostración de otro infinito que no es suyo
y es las murallas del muerto
y el castigo de la nueva resurrección sin finales.
Los muertos odian el número dos,
pero el número dos adormece a las mujeres
y como la mujer teme la luz
la luz tiembla delante de los gallos
y los gallos sólo saben votar sobre la nieve
tendremos que pacer sin descanso las hierbas de los cementerios.
.
Vals en las ramas
Cayó una hoja
y dos
y tres.
Por la luna nadaba un pez.
El agua duerme una hora
y el mar blanco duerme cien.
La dama
estaba muerta en la rama.
La monja
cantaba dentro de la toronja.
La niña
iba por el pino a la piña.
Y el pino
buscaba la plumilla del trino.
Pero el ruiseñor
lloraba sus heridas alrededor.
Y yo también
porque cayó una hoja
y dos
y tres.
Y una cabeza de cristal
y un violín de papel
y la nieve podría con el mundo
si la nieve durmiera un mes,
y las ramas luchaban con el mundo
una a una,
dos a dos,
y tres a tres.
¡Oh duro marfil de carnes invisibles!
¡Oh golfo sin hormigas del amanecer!
Con el muuu de las ramas,
con el ay de las damas,
con el croo de las ranas,
y el gloo amarillo de la miel.
Llegará un torso de sombra
coronado de laurel.
Será el cielo para el viento
duro como una pared
y las ramas desgajadas
se irán bailando con él.
Una a una
alrededor de la luna,
dos a dos
alrededor del sol,
y tres a tres
para que los marfiles se duerman bien.
Cântec de călăreț
Córdoba.
Îndepărtată, solitară.
Neagră iapă, plină lună,
iar măslinele în traistă.
Chiar de-mi știu eu drumul bine,
la Córdoba nicicând n-oi ajunge.
Prin pustie și prin vânturi,
neagră iapă, roșie lună.
Moartea din înalt veghează,
din ale Córdobei turnuri.
Ay, tu, drum fără de zare!
Ay, tu, iapa mea voinică!
Ay, tu, moarte ce-mi ești dată,
spre Córdoba, pe cărare!
Córdoba.
Îndepărtată, solitară.
Traducător: Hărțău Adrian Dan 2021
Micul poem infinit
Dacă rătăcești drumul
Vei ajunge la zăpadă
și ajungând la zăpadă
de douăzeci de secole vei fi păscut pe iarba cimitirelor.
Dacă rătăcești drumul
Vei ajunge la femeia,
la femeia care nu se teme de lumină,
la femeia care ucide doi cocoși într-o clipită
la lumina care nu se teme de cocoși
iar cocoșii nu știu să cânte pe zăpadă.
Dar dacă zăpada rătăcește sufletul
vântul Auster s-ar putea s-apară
și cum văzduhul nu ia în seamă gemetele
din nou vom paște pe iarba cimitirelor.
Am văzut două spice de grâu de ceară îndurerate
care îngropau un peisaj de vulcani
am văzut doi copii ce păreau c-apasă pupilele în ochii unui criminal,
înnebuniți de plâns.
Dar doi nu a fost un număr niciodată
fiindcă-i doar teama și a sa umbră,
fiindcă-i chitara unde iubirea își iese din minți,
fiindcă-i dovada unui infinit ce nu îi aparține
este cripta mortului
este pedeapsa noii învieri fără sfârșit.
Morții urăsc numărul doi,
dar acest număr face femeile s-adoarmă
și cum femeii îi este teamă de lumină
lumina tremură în fața cocoșilor
iar cum cocoșii știu să zboare doar pe zăpadă,
vom paște neîncetat pe iarba cimitirelor.
Traducător: Colgiu Andreea Minodora 2022
Vals între ramuri
A căzut o frunză
și două
și trei.
Prin lună înoată un pește.
Apa doarme o oră
iar marea albă doarme o sută.
Dama
era moartă într-un ram.
Călugărița
cânta într-o câmpie.
Copila
mergea prin brad către o poamă.
Iar un pin
Cânta într-un puf de tril.
Dar o privighetoare
Își plângea rănile împrejur.
Aidoma și eu acum
Fiindcă o frunză a căzut în drum.
și două
și trei
Și o căpățână de cristal
Și o vioară de hârtie
Și zăpada ar stăpâni lumea
dacă zăpada o lună s-ar așterne,
iar ramurile luptau cu lumea
una câte una
două câte două
și trei câte trei.
Oh, fildeș tare de carne invizibilă!
Oh, golf fără furnicile răsăritului!
Cu șuieratul ramurilor
Cu oftatul lung de damă
Cu orăcăitul broaștelor
și prelingerea galbenă a mierii.
Va veni un bust de umbră
încoronat cu laur.
Va fi cerul pentru vânt
tare ca un perete
iar ramurile rupte
vor pleca dansând cu el.
Una câte una
ca să înconjoare luna,
doua câte două,
soarele să-l cuprindă,
și trei câte trei
ca fildeșurile să doarmă.
Traducător: Roșu Ana-Maria 2022