García Lorca Federico – Canción del Jinete, Pequeño Poema Infinito, Vals en las ramas, El poeta pide a su amor que le escriba, Si mis manos pudieran deshojar, Arbolé arbolé, Romance sonámbulo
Federico García Lorca (n. 5 iunie 1898, Fuente Vaqueros, Granada – d. 18(?) august 1936, între Víznar și Alfacar, Granada) a fost un poet, prozator și dramaturg spaniol, cunoscut și pentru talentul său în alte domenii ale artei. Încadrat în Generația lui 27 a literaturii spaniole, este cel mai popular și influent scriitor spaniol din secolul XX. Lirica lorchiană este rezultatul sentimentului tragic al vieții și este relaționată cu alți autori, alte tradiții și curente literare. În ea se îmbină armonios tradiția populară cu cea cultă. Deși împărțirea în epoci este puțin forțată, unii critici literari au considerat că există două etape : cea de tinerețe și cea de maturitate.
În cea de tinerețe ar intra „Impresii și peisaje” (operă în proză, ce conține însă procedee caracteristice limbajului poetic) și „Libro de Poemas” („Carte de poeme”), operă scrisă sub influența lui Rubén Darío, Antonio Machado și a lui Juan Ramón Jiménez; are ca temă dragostea imposibilă, care înseamnă o condamnare la suferință. Ca dramaturg, este considerat una dintre figurile de referință ale teatrului spaniol din secolul XX, alături de Valle-Inclán și Buero Vallejo. A murit executat în timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939), datorită simpatiei sale pentru Frontul Popular și condiției sale de homosexual declarat. Încă nu se cunoaște cu siguranță locul său de îngropare.
Canción del Jinete
Córdoba.
Lejana y sola.
Jaca negra, luna grande,
y aceitunas en mi alforja.
Aunque sepa los caminos
yo nunca llegaré a Córdoba.
Por el llano, por el viento,
jaca negra, luna roja.
La muerte me está mirando
desde las torres de Córdoba.
¡Ay qué camino tan largo!
¡Ay mi jaca valerosa!
¡Ay que la muerte me espera,
antes de llegar a Córdoba!
Córdoba.
Lejana y sola.
Pequeño Poema Infinito
Equivocar el camino
es llegar a la nieve
y llegar a la nieve
es pacer durante veinte siglos las hierbas de los cementerios.
Equivocar el camino
es llegar a la mujer,
la mujer que no teme la luz,
la mujer que mata dos gallos en un segundo,
y luz que no teme a los gallos
y los gallos que no saben cantar sobre la nieve.
Pero si la nieve se equivoca de corazón
puede llegar el viento Austro
y como el aire no hace caso de los gemidos
tendremos que pacer otra vez las hierbas de los cementerios.
Yo vi dos dolorosas espigas de cera
que enterraban un paisaje de volcanes
y vi dos niños locos que empujaban llorando las pupilas de un asesino.
Pero el dos no ha sido nunca un número
porque es una angustia y su sombra,
porque es la guitarra donde el amor se desespera,
porque es la demostración de otro infinito que no es suyo
y es las murallas del muerto
y el castigo de la nueva resurrección sin finales.
Los muertos odian el número dos,
pero el número dos adormece a las mujeres
y como la mujer teme la luz
la luz tiembla delante de los gallos
y los gallos sólo saben votar sobre la nieve
tendremos que pacer sin descanso las hierbas de los cementerios.
.
Vals en las ramas
Cayó una hoja
y dos
y tres.
Por la luna nadaba un pez.
El agua duerme una hora
y el mar blanco duerme cien.
La dama
estaba muerta en la rama.
La monja
cantaba dentro de la toronja.
La niña
iba por el pino a la piña.
Y el pino
buscaba la plumilla del trino.
Pero el ruiseñor
lloraba sus heridas alrededor.
Y yo también
porque cayó una hoja
y dos
y tres.
Y una cabeza de cristal
y un violín de papel
y la nieve podría con el mundo
si la nieve durmiera un mes,
y las ramas luchaban con el mundo
una a una,
dos a dos,
y tres a tres.
¡Oh duro marfil de carnes invisibles!
¡Oh golfo sin hormigas del amanecer!
Con el muuu de las ramas,
con el ay de las damas,
con el croo de las ranas,
y el gloo amarillo de la miel.
Llegará un torso de sombra
coronado de laurel.
Será el cielo para el viento
duro como una pared
y las ramas desgajadas
se irán bailando con él.
Una a una
alrededor de la luna,
dos a dos
alrededor del sol,
y tres a tres
para que los marfiles se duerman bien.
El poeta pide a su amor que le escriba
Amor de mis entrañas, viva muerte,
en vano espero tu palabra escrita
y pienso, con la flor que se marchita,
que si vivo sin mí quiero perderte.
El aire es inmortal. La piedra inerte
ni conoce la sombra ni la evita.
Corazón interior no necesita
la miel helada que la luna vierte.
Pero yo te sufrí. Rasgué mis venas,
tigre y paloma, sobre tu cintura
en duelo de mordiscos y azucenas.
Llena pues de palabras mi locura
o déjame vivir en mi serena
noche del alma para siempre oscura.
Si Mis Manos Pudieran Deshojar
Yo pronuncio tu nombre
En las noches oscuras
Cuando vienen los astros
A beber en la luna
Y duermen los ramajes
De las frondas ocultas.
Y yo me siento hueco
De pasión y de música.
Loco reloj que canta
Muertas horas antiguas.
Yo pronuncio tu nombre,
En esta noche oscura,
Y tu nombre me suena
Más lejano que nunca.
Más lejano que todas las estrellas
Y más doliente que la mansa lluvia.
¿Te querré como entonces
Alguna vez? ¿Qué culpa
Tiene mi corazón?
Si la niebla se esfuma
¿Qué otra pasión me espera?
¿Será tranquila y pura?
¡¡Si mis dedos pudieran
Deshojar a la luna!!
Arbolé, arbolé
Arbolé, arbolé
seco y verdé.
La nińa del bello rostro
está cogiendo aceituna.
El viento, galán de torres,
la prende por la cintura.
Pasaron cuatro jinetes
sobre jacas andaluzas
con trajes de azul y verde,
con largas capas oscuras.
«Vente a Córdoba, muchacha».
La nińa no los escucha.
Pasaron tres torerillos
delgaditos de cintura,
con trajes color naranja
y espadas de plata antigua.
«Vente a Sevilla, muchacha».
La nińa no los escucha.
Cuando la tarde se puso
morada, con luz difusa,
pasó un joven que llevaba
rosas y mirtos de luna.
«Vente a Granada, muchacha».
Y la nińa no lo escucha.
La nińa del bello rostro
sigue cogiendo aceituna,
con el brazo gris del viento
ceńido por la cintura.
Arbolé arbolé
seco y verdé.
Romance sonámbulo
Verde que te quiero verde
Verde viento. Verdes ramas.
El barco sobre la mar
y el caballo en la montaña.
Con la sombra en la cintura
ella sueña en su baranda
verde carne, pelo verde,
con ojos de fría plata.
Verde que te quiero verde.
Bajo la luna gitana,
las cosas la están mirando
y ella no puede mirarlas.
Verde que te quiero verde.
Grandes estrellas de escarcha,
vienen con el pez de sombra
que abre el camino del alba.
La higuera frota su viento
con la lija de sus ramas,
y el monte, gato garduño,
eriza sus pitas agrias.
¿Pero quién vendrá? ¿Y por dónde…?
Ella sigue en su baranda,
verde carne, pelo verde,
soñando en la mar amarga.
Compadre, quiero cambiar
mi caballo por su casa,
mi montura por su espejo,
mi cuchillo por su manta.
Compadre, vengo sangrando
desde los puertos de Cabra.
Si yo pudiera, mocito,
este trato se cerraba.
Pero yo ya no soy yo,
ni mi casa es ya mi casa.
Compadre, quiero morir
decentemente en mi cama.
De acero, si puede ser,
con las sábanas de holanda.
¿No veis la herida que tengo
desde el pecho a la garganta?
Trescientas rosas morenas
lleva tu pechera blanca.
Tu sangre rezuma y huele
alrededor de tu faja.
Pero yo ya no soy yo.
Ni mi casa es ya mi casa.
Dejadme subir al menos
hasta las altas barandas,
¡Dejadme subir!, dejadme
hasta las altas barandas.
Barandales de la luna
por donde retumba el agua.
Ya suben los dos compadres
hacia las altas barandas.
Dejando un rastro de sangre.
Dejando un rastro de lágrimas.
Temblaban en los tejados
farolillos de hojalata.
Mil panderos de cristal,
herían la madrugada.
Verde que te quiero verde,
verde viento, verdes ramas.
Los dos compadres subieron.
El largo viento dejaba
en la boca un raro gusto
de hiel, de menta y de albahaca.
¡Compadre! ¿Dónde está, dime?
¿Dónde está tu niña amarga?
¡Cuántas veces te esperó!
¡Cuántas veces te esperara,
cara fresca, negro pelo,
en esta verde baranda!
Sobre el rostro del aljibe,
se mecía la gitana.
Verde carne, pelo verde,
con ojos de fría plata.
Un carámbano de luna
la sostiene sobre el agua.
La noche se puso íntima
como una pequeña plaza.
Guardias civiles borrachos
en la puerta golpeaban.
Verde que te quiero verde.
Verde viento. Verdes ramas.
El barco sobre la mar.
Y el caballo en la montaña.
Cântec de călăreț
Córdoba.
Îndepărtată, solitară.
Neagră iapă, plină lună,
iar măslinele în traistă.
Chiar de-mi știu eu drumul bine,
la Córdoba nicicând n-oi ajunge.
Prin pustie și prin vânturi,
neagră iapă, roșie lună.
Moartea din înalt veghează,
din ale Córdobei turnuri.
Ay, tu, drum fără de zare!
Ay, tu, iapa mea voinică!
Ay, tu, moarte ce-mi ești dată,
spre Córdoba, pe cărare!
Córdoba.
Îndepărtată, solitară.
Traducător: Hărțău Adrian Dan 2021
Micul poem infinit
Dacă rătăcești drumul
Vei ajunge la zăpadă
și ajungând la zăpadă
de douăzeci de secole vei fi păscut pe iarba cimitirelor.
Dacă rătăcești drumul
Vei ajunge la femeia,
la femeia care nu se teme de lumină,
la femeia care ucide doi cocoși într-o clipită
la lumina care nu se teme de cocoși
iar cocoșii nu știu să cânte pe zăpadă.
Dar dacă zăpada rătăcește sufletul
vântul Auster s-ar putea s-apară
și cum văzduhul nu ia în seamă gemetele
din nou vom paște pe iarba cimitirelor.
Am văzut două spice de grâu de ceară îndurerate
care îngropau un peisaj de vulcani
am văzut doi copii ce păreau c-apasă pupilele în ochii unui criminal,
înnebuniți de plâns.
Dar doi nu a fost un număr niciodată
fiindcă-i doar teama și a sa umbră,
fiindcă-i chitara unde iubirea își iese din minți,
fiindcă-i dovada unui infinit ce nu îi aparține
este cripta mortului
este pedeapsa noii învieri fără sfârșit.
Morții urăsc numărul doi,
dar acest număr face femeile s-adoarmă
și cum femeii îi este teamă de lumină
lumina tremură în fața cocoșilor
iar cum cocoșii știu să zboare doar pe zăpadă,
vom paște neîncetat pe iarba cimitirelor.
Traducător: Colgiu Andreea Minodora 2022
Vals între ramuri
A căzut o frunză
și două
și trei.
Prin lună înoată un pește.
Apa doarme o oră
iar marea albă doarme o sută.
Dama
era moartă într-un ram.
Călugărița
cânta într-o câmpie.
Copila
mergea prin brad către o poamă.
Iar un pin
Cânta într-un puf de tril.
Dar o privighetoare
Își plângea rănile împrejur.
Aidoma și eu acum
Fiindcă o frunză a căzut în drum.
și două
și trei
Și o căpățână de cristal
Și o vioară de hârtie
Și zăpada ar stăpâni lumea
dacă zăpada o lună s-ar așterne,
iar ramurile luptau cu lumea
una câte una
două câte două
și trei câte trei.
Oh, fildeș tare de carne invizibilă!
Oh, golf fără furnicile răsăritului!
Cu șuieratul ramurilor
Cu oftatul lung de damă
Cu orăcăitul broaștelor
și prelingerea galbenă a mierii.
Va veni un bust de umbră
încoronat cu laur.
Va fi cerul pentru vânt
tare ca un perete
iar ramurile rupte
vor pleca dansând cu el.
Una câte una
ca să înconjoare luna,
doua câte două,
soarele să-l cuprindă,
și trei câte trei
ca fildeșurile să doarmă.
Traducător: Roșu Ana-Maria 2022
Poetul îi cere dragostei să-i scrie
Iubire din pântecele mele, moarte vie,
aștept zadarnic cuvântul tău scris
și mă gândesc, cu floarea care se ofilește,
că dacă trăiesc fără mine vreau să te pierd.
Aerul este nemuritor. Piatra inertă
nici nu cunoaște umbra nici nu o evită,
Adâncul inimii nu are nevoie
de mierea înghețată pe care luna o toarnă.
Dar eu te am suferit, mi am tăiat venele,
Tigrul și porumbelul, deasupra taliei tale
într-un duel de mușcături si crini.
Atunci umple-mi nebunia cu
cuvinte sau lasă-mă să trăiesc în noaptea
senină a inimii mele pentru totdeauna întunecată.
Traducător: Tudor Crina Amalia 2024
Dacă mâinile mele ar putea despuia
Îți rostesc numele
În nopțile întunecate
Când stelele vin
Pentru a bea din lună
Și ramurile dorm
De frunzele ascunse.
Și mă simt gol
De pasiune și de muzică.
Ceas nebun care cântă
Ore vechi, moarte.
Îți rostesc numele,
În această noapte întunecată,
Și numele tău îmi sună
Mai departe ca niciodată.
Mai departe decât toate stelele
Și mai jalnic decât ploaia blândă.
Te voi iubi, așa cum te-am iubit atunci,
vreodată? Ce vină are inima mea?
Este inima mea de vină?
Dacă ceața a dispărut
Ce altă pasiune mă așteaptă?
Va fi calmă și pură?
Dacă degetele mele ar putea
Despuia luna!!!
Traducător: Suciu-Hening Andreea Clara 2024
Copac, copac
Copac, copac
Uscat si verde.
Fata cu frumosul chip
culege măsline.
Vântul, galant al turnurilor,
o ține de mijloc.
Au trecut patru călăreți
pe cai andaluzi
îmbrăcați în albastru și verde,
cu mante lungi întunecate.
“Vino la Córdoba, fetiță”.
Fata nu îi aude.
Au trecut trei toreadori
subțiri la talie,
îmbrăcați în portocaliu
și cu săbii de argint vechi.
“Vino la Sevilla, fetiță”.
Fata nu îi aude.
Când seara a devenit
mov, cu lumină difuză,
a trecut un tânăr care purta
trandafiri și mirto de lună.
“Vino la Granada, fetiță”.
Și fata nu îl aude.
Fata cu frumosul chip
continuă să culeagă măsline,
cu brațul gri al vântului
îmbrățișându-i talia.
Copac, copac
uscat si verde.
Traducător: Costache Maia 2024
Baladă sonambulă
Verde, verde mi te doresc.
Verde vânt. Verzi ramuri.
Barca pe mare
și calul în munţi.
Cu umbra cernută pe talie
ea visează stând la a ei balustradă,
verde-i a sa carne, părul, verde,
şi ochii de rece-argint,
Verde, verde mi te doresc.
Sub luna țigănească
lucrurile pe ea o privesc
și ea a le privi nu mai poate.
Verde, verde mi te doresc.
Alai de mari stele de promoroacă
vine cu peștele de umbră
ce calea zorilor o deschide.
Smochinul îi atinge-ușor vântul
cu șmirghelul ramurilor sale
și muntele, jder-de-piatră,
își zburleşte acrele agave.
Dar cine veni-va? Și pe unde…?
Ea la balustrada ei rămâne,
verde-a sa carne, părul verde
visând la marea amară.
Tovarășe, dau
calul meu pe casa dumneata,
șaua mea pe oglinda dumneata,
cuțitul meu pe pătura dumneata.
Tovarășe, sângerând umblu
tocmai de la porturile din Cabra.
Dacă aș putea eu, flăcăule,
acest târg era şi făcut.
Dar eu nu mai sunt eu,
nici casa mea nu-mi mai este casă.
Tovarășe, să mor vreau
cu demnitate în al meu pat.
De oţel, dacă s-ar putea,
cu așternuturile din pânză de Olanda.
Nu vedeți rana care mi se întinde
de la piept până la gât?
Trei sute de trandafiri bruni
porţi înfipţi-n al tău alb pieptar.
Sângele tău musteşte și miroase-n
jurul brâului tău.
Dar eu nu mai sunt eu.
Nici casa nu-mi mai este casă.
Lăsați-mă să urc cel puțin
până la înaltele balustrade.
Lăsați-mă să urc! Lăsați-mă
până la înaltele balustrade.
Balustradele lunii
pe unde răsună apa.
Urcă deja cei doi tovarăși
spre înaltele balustrade.
Lăsând o dâră de sânge.
Lăsând o dâră de lacrimi.
Pâlpâiau pe acoperișuri
felinăraşe de tinichea.
O mie de tamburine de cleştar
zorile sfredeleau.
Verde, verde mi te doresc,
verde vânt, verzi ramuri.
Cei doi tovarăși urcară.
Vântul prelung lăsa
în gură un gust ciudat
de fiere, de mentă și de busuioc.
Tovarășe! Unde eşti, spune-mi?
Amara ta fiică unde-i?
De câte ori te-a așteptat!
De câte ori te-o fi așteptat,
cu chipu-i înfloritor, cu negru-i păr
la această verde balustradă!
Deasupra ochiului de fântână,
se legănă țiganca.
Verde carnea-i, părul verde
cu ochi de rece-argint.
Un ţurture de lună
o ține deasupra apei.
Noaptea se micşoră
cât o piațeţă.
Jandarmi îmbătați
ușa o loveau.
Verde, verde mi te doresc,
Verde vânt. Verzi ramuri.
Barca pe mare
Și calul în munţi.
Traducător: Socoliuc Goian, Premiul I 2025