Varela Blanca – Destiempo (II), Puerto Supe (A J.B.)
Blanca Varela, pe numele său complet Blanca Leonor Varela Gonzales, a fost o poetă peruană. S-a născut la Lima, la 10 august 1926, și a murit în același oraș, la 12 martie 2009. Este considerată una dintre cele mai importante voci ale poeziei latino-americane din secolul al XX-lea.
A studiat Literatură și Educație la Universidad Nacional Mayor de San Marcos, unde a intrat în contact cu scriitori și intelectuali peruani importanți. În 1949 a plecat la Paris împreună cu soțul ei, artistul Fernando de Szyszlo. Acolo l-a cunoscut pe Octavio Paz, care a avut un rol important în formarea și recunoașterea ei literară, precum și alți artiști și intelectuali ai epocii.
Primul său volum de poezie, Ese puerto existe, a fost publicat în 1959. Printre cărțile sale se numără Luz de día, Valses y otras falsas confesiones, Canto villano, Ejercicios materiales, El libro de barro și Concierto animal. Poezia sa se remarcă prin sobrietate, intensitate, tăcere expresivă și reflecție asupra trupului, morții, limbajului și condiției umane.
Blanca Varela a primit Premiul Octavio Paz de Poezie și Eseu, Premiul Federico García Lorca și Premiul Reina Sofía de Poezie Iberoamericană.
Surse:
Premio Reina Sofía de Poesía Iberoamericana, „Blanca Varela”: https://premioreinasofia.usal.es/blanca-varela/
Centro Cultural Inca Garcilaso, „Blanca Varela”: https://www.ccincagarcilaso.gob.pe/en/the-written-word/blanca-varela/
Biblioteca Virtual Miguel de Cervantes, „Varela, Blanca, 1926-2009”: https://www.cervantesvirtual.com/obras/autor/varela-blanca-1926-2009-30877
Destiempo (II)
El rayo ha perfumado
ferozmente nuestra casa.
Tenemos sed, tenemos prisa
por golpear con el hueso
de una flor en la tiniebla.
Hay un árbol talado en esta historia.
Contemplamos el cielo.
No hay señales.
Es de día
Es de noche
Murió la araña que media el tiempo,
Sólo hay un viejo muro
y una nueva familia
De sombras.
Toda la palidez inexplicable
es el recuerdo.
Travesía de muralla a muralla,
El abismo es el párpado,
Allí naufraga el mundo
Arrasado por una lágrima.
Despierto.
Primera isla de la conciencia:
un árbol.
El temor inventa el vuelo.
El desierto familiar me acoge.
Puerto Supe (A J.B.)
Está mi infancia en esta costa,
bajo el cielo tan alto,
cielo como ninguno, cielo,
sombra veloz, nubes de espanto,
oscuro torbellino de alas,
azules casas en el horizonte.
Junto a la gran morada sin ventanas,
junto a las vacas ciegas,
junto al turbio licor y al pájaro carnívoro.
¡Oh, mar de todos los días,
mar montaña,
boca lluviosa de la costa fría!
Allí destruyo con brillantes piedras la casa de mis padres,
allí destruyo la jaula de las aves pequeñas,
destapo las botellas y un humo negro
escapa y tiñe tiernamente el aire y sus jardines.
Están mis horas junto al río seco,
entre el polvo y sus hojas palpitantes,
en los ojos ardientes de esta tierra
adonde lanza el mar su blanco dardo.
Una sola estación,
un mismo tiempo de chorreantes dedos
y aliento de pescado.
Toda una larga noche entre la arena.
Amo la costa,
ese espejo muerto en donde el aire gira como loco,
esa ola de fuego que arrasa corredores,
círculos de sombra y cristales perfectos.
Aquí en la costa escalo un negro pozo,
voy de la noche hacia la noche honda,
voy hacia el viento que recorre
ciego pupilas luminosas y vacías,
o habito el interior de un fruto muerto,
esa asfixiante seda, ese pesado espacio
poblado de agua y pálidas corolas. En esta costa soy
el que despierta entre el follaje de alas pardas,
el que ocupa esa rama vacía, el que no quiere ver la
noche.
Aquí en la costa tengo raíces,
manos imperfectas,
un lecho ardiente
en donde lloro a solas.
Prea târziu (II)
Fulgerul ne-a înmiresmat
violent casa.
Suntem însetaţi, ne grăbim
să ciocănim cu sâmburele
unei flori bezna.
E un arbore doborât în această poveste.
Privim înaltul.
Semnale nu sunt.
E ziuă.
E noapte.
Păianjenul care măsura timpul a murit.
Nu mai rămâne decât un perete de demult,
şi o nouă familie
de năluci.
Toată paloarea inexplicabilă
e amintirea.
Drum de la zid la zid,
abisul este pleoapa.
Acolo eşuează lumea
târâtă de o lacrimă.
Mă trezesc.
Cea dintâi insulă a cugetului:
un copac.
Teama iscă zborul.
Pustiul binecunoscut mă primeşte.
Traducător: Gamardo Vasilica C. 2022
Portul Supe (Lui J. B.)
Pe coasta asta-mi e copilăria,
sub cerul atât de-nalt,
cum altul nu-i, cer,
umbră iute, nori de groază,
vârtej întunecat de aripi,
albastre case la orizont.
Lângă marea locuință fără ferestre,
lângă vacile cu ochii stinși,
lângă licoarea tulbure și pasărea de pradă.
O, mare a fiecărei zile,
mare și munte,
gură ploioasă a coastei reci!
Acolo distrug cu nestemate casa părinților mei,
acolo frâng colivia păsărilor mici,
desfac dopurile sticlelor și un fum negru
se revarsă, învăluind blând aerul și grădinile lui.
Lângă râul secat îmi las orele
printre praf și frunze ce tresar,
în ochii arzători ai acestei glii
unde marea își azvârle alba săgeată.
Un singur anotimp,
un timp încremenit de degete umede
și răsuflare de pește.
O noapte-ntreagă, nesfârșită în nisipuri.
Iubesc coasta,
oglinda aceea moartă unde curenții se-nvârt nebunește,
acel val de foc care mistuie coridoare,
rotocoale de umbră și cristale desăvârșite.
Aici, pe coastă, escaladez un abis negru
pășesc din noapte spre noaptea cea adâncă,
merg spre vântul ce străbate
orb pupile luminoase și pustii,
sau sălășluiesc în miezul unui fruct mort,
acea mătase sufocantă, acel spațiu apăsător
plin de apă și corole palide. Pe această coastă sunt
cel ce se trezește în frunzișul cu aripi cenușii,
cel ce se așază pe ramura aceea goală, cel ce refuză să privească
noaptea.
Aici, pe coastă, îmi sunt rădăcinile,
mâini imperfecte,
un culcuș fierbinte
în care plâng de unul singur.
Trăducator: Săvinescu (Croitor) Camelia Loredana, 2026